REMARCE DESPRE IUBIREA DE TRANSFER ALTE RECOMAN NDĂRI DE TEHNICĂ A PSIHANALIZEI

1. REMARCE DESPRE IUBIREA DE TRANSFERALTE RECOMANNDĂRI DE TEHNICĂ A PSIHANALIZEI (1915)

2. Freud menționează despre dificultăţile tehnicii psihanalitice precum interpretarea asociaţiior pacientului şi sarcina reproducerii refulatului, dar aceste dificultăţi le consideră minore, pentru că singurele dificultăţi cu adevărat serioase se întîlnesc la utilizarea transferului. Autorul se referă la cazul în care o pacientă lasă să se înţeleagă prin aluzii lipsite de ambiguitate sau spune direct că ea, ca s-a îndrăgostit de medicul ei analist – o situație ce invocă, evident, discreţia medicală. Freud trece dincolo de limitele discreţiei şi arată că neglijarea situaţiilor de transfer a tergiversat dezvoltarea terapiei psihanalitice în prima ei decadă.

3. Deseori, în astfel de situații, tratamentul este abandonat. Dar starea pacientei face curînd să fie necesară o a doua încercare analitică, la un alt medic; atunci se constată că pacienta se simte îndrăgostită şi de acest al doilea medic şi, la fel, atunci cînd se desparte din nou şi o ia de la capăt, se va îndrăgosti de al treilea etc. Această situaţie care apare cu siguranţă, și se numește iubirea de transfer, a constituit una dintre bazele teoriei psihanalitice.

4. Freud se referă la contratransfer și la faptul că analistul trebuie să ştie că îndrăgostirea pacientei este determinată de situaţia analitică şi nu trebuie atribuită meritelor propriei sale persoane, că analistul nu are nici un motiv să fie mîndru de o astfel de „cucerire”, aşa cum s-ar numi în afara analizei.

5. Freud aflase că unii medici ce practică psihanaliza îi pregătesc adesea pe pacienţi pentru apariţia transferului amoros sau chiar le cer „să se îndrăgostească de analist, pentru ca analiza să meargă mai departe” și o consideră o tehnică absurdă. Deoarece, astfel fenomenului i se răpeşte caracterul convingător de spontanietate şi terapeutul îşi pregăteşte singur obstacole greu de înlăturat.

6. Nu este aparent la început faptul că îndrăgostirea în transfer poate să aducă ceva favorabil curei. Pacienta, chiar dacă pînă atunci fusese cea mai ascultătoare, şi-a pierdut brusc interesul pentru tratament, nu vrea să mai vorbească şi să audă despre nimic altceva decît despre dragostea ei, pentru care cere reciprocitate; ea şi-a abandonat simptomele sau le neglijează, se crede sănătoasă. Celui care trăieşte pentru prima dată aceasta, în calitate de medic, nu îi este uşor să controleze situaţia psihanalitică şi să se sustragă iluziei că tratamentul ar fi ajuns într-adevăr la sfîrşit.

7. Iubire de transfer și rezistență. Deseori circulă prejudecata conform căreia tot ceea ce tulbură continuarea curei trebuie să fie manifestarea unei rezistenţe. Fără îndoială că rezistenţa şi-a adus o mare contribuţie la apariţia transferului amoros. Freud observase de multe ori semnele unui transfer tandru la una din pacientele sale şi pusese desigur obedienţa ei, acordul ei cu explicaţiile analizei, extraordinara sa înţelegere şi înalta inteligenţă pe care le dovedea în aceasta pe seama unei astfel de atitudini faţă de medic.

8. Pe parcurs însă bolnava devenise total lipsită de înţelegere, părea să fi intrat în starea de îndrăgostire şi această transformare apare de regulă într-un moment în care se bănuiește că trebuie să mărturisească sau să-şi amintească o parte deosebit de penibilă şi greu refulată din istoria ei de viaţă. Starea de îndrăgostire fusese acolo deci de mult timp, dar acum rezistenţa începe să se folosească de ea pentru a inhiba continuarea curei, pentru a abate tot interesul de la travaliul analitic şi pentru a-l pune pe medicul analist într-o încurcătură penibilă.

9. Cum trebuie să se poarte analistul pentru a nu da greş în astfel de situaţie ? Analistul nu are voie niciodată şi sub nici un motiv să accepte sau să răspundă la tandreţea care i se oferă. El ar trebui mai curînd să considere că a venit momentul de a apăra în faţa femeii îndrăgostite cerinţele morale şi necesitatea de a renunţa şi să o facă să abandoneze din pretenţiile sale, continuînd travaliul analitic.

10. A cere reprimarea pulsiunilor, renunţare şi sublimare de îndată ce pacienta a mărturisit transferul ei amoros, înseamnă nu a acţiona analitic, ci prosteşte. Asta pentru că abia a fost chemat refulatul în conştiinţă, pentru a-l refula din nou, speriaţi. Nu trebuie să avem nici iluzii legate de succesul unui astfel de procedeu. Se ştie că vorbele sublime nu fac mare lucru împotriva pasiunii. Pacienta va simţi doar condescendenţa şi nu va întîrzia să se răzbune pentru asta.

11. Freud era la fel de puţin de acord în favoarea unei căi de mijloc, pe care unii o recomandau care constă în a susţine că răspundem sentimentelor tandre ale pacientei, evitînd orice activităţi trupeşti care ţin de această tandreţe, pînă ce relaţia se poate abate spre un curs mai liniştit şi se poate ridica la un nivel mai superior. El aduce o replică împotriva acestei soluţii spunînd că tratamentul psihanalitic este bazat pe adevăr. Aici se află şi o bună parte din efectul educativ şi valoarea lui etică. Este periculoasă părăsirea acestui fundament.

12. Celui care s-a implicat în tehnica analitică nu i se mai potrivesc deloc minciunile şi disimulările şi se trădează dacă încearcă asta, o dată cu cea mai bună intenţie. Dat fiind că cerem pacienţiilor cea mai riguroasă onestitate, ne punem în joc întreaga autoritate atunci cînd ne lăsăm prinşi de ei cu o abatere de la adevăr.

13. Tehnica analitică îi comandă medicului să îi refuze pacientei satisfacţia pe care o cere de la el. Cura trebuie realizată în abstinenţă; prin aceasta Freud nu dă de înţeles doar lipsa relaţiilor trupeşti , dar nici privarea de tot ceea ce pacientul poate dori, deoarece acest lucru nu ar fi suportat, poate, de nici un pacient.

14. Autorul stabileşte postulatul de bază ce constă din a lăsa să subziste la bolnav trebuinţa şi dorul, în calitate de forţe care împing către muncă şi schimbare şi de a ne feri să le alinăm cu surogate. Altceva decît surogate nu am putea oferi, dat fiind că bolnavul, ca urmare a stării sale, în măsură în care refulările sale nu sunt însă suspendate, nu este capabil de o satisfacţie reală.

15. Ce s-ar întîmpla dacă medicul ar proceda altfel şi s-ar folosi de libertatea dată întrucîtva de ambele părţi pentru a răspunde la iubirea pacientei şi a-i satisface trebuinţa de tandreţe ? Dacă medicul consideră că printr-o astfel de atitudine s-ar asigura de dominaţia asupra pacientei şi ar determina-o astfel să rezolve sarcinile curei, deci să obţină eliberarea ei durabilă de nevroză, atunci experienţa îi va arăta că s-a înşelat. Pacienta şi-ar atinge scopul, iar el niciodată.

16. Pentru pacientă ar fi un mare triumf dacă pornirea ei amoroasă ar găsi răspuns, şi un dezastru complet pentru tratament. Bolnava a reuşit să ajungă acolo unde tind toţi bolnavii în analiză, anume să pună în act ceva, să repete în viaţă ceea ce ei ar trebui numai să-şi amintească, să reproducă în calitate de material psihic ceea ce ar trebui să păstreze în domeniul psihic.

17. În cursul ulterior al relaţiei amoroase, ea ar aduce în prim-plan toate inhibiţiile şi reacţiile patologice ale vieţii ei amoroase fără să fie posibilă corecţia acestora şi va pune capăt penibilei experienţe pline de căinţă şi cu o mare întărire a tendinţei ei de a refula. Relaţia amoroasă pune capăt şi sensibilităţii sale faţă de influenţa exercitată de tratamentul analitic; unirea celor doi este un nonsens.

18. Încuviinţarea cererii amoroase a pacientei este deci la fel de fatală pentru analiză ca şi reprimarea acesteia. Calea analistului este alta, pentru care nu există model de viaţă reală. Ne păzim să refuzăm transferul amoros, să îl alungăm sau să o jignim pe pacientă; dar ne abţinem la fel de riguros de la orice răspuns la acesta. Menţinem transferul amoros, dar îl tratăm ca pe ceva nereal, o situaţie care în curînd va fi depăşită, care trebuie să fie pusă pe seama originilor sale inconştiente şi trebuie să ajute la cunoașterea a ceea ce era mai ascuns în viaţa amoroasă a bolnavului către conştiinţa acestuia.

19. Cu cît facem mai mult impresia că suntem noi înşine înarmaţi împotriva oricărei tentaţii, cu atît este mai posibil să exagerăm din situaţie conţinutul analitic. Pacienta, a cărei refulare sexuală nu este totuşi suspendată, ci doar deplasată în fundal, se va simţi atunci suficient de sigură pentru a aduce în prim-plan toate condiţiile amoroase, toate fantasmele dorinţei sale sexuale, toate trăsăturile stării sale de îndrăgostire şi apoi va deschide ea însăşi calea către fundamentele infantile ale iubirii ei.

20. La o anumită clasă de femei nu reuşeşte deloc această încercare de a obţine transferul amoros pentru travaliul analitic fără ca el să fie satisfăcut. Este vorba de femeile cu o pasionalitate elementară, care nu suportă nici un fel de surogate, copii ai naturii, care nu doresc să ia ceva psihic drept ceva material. La aceste persoane suntem puşi în faţa alegeri: fie arătăm iubire reciprocă, fie ne atragem întreaga duşmănie a femeii dispreţuite.

21. Cum este oare compatibilă capacitatea pentru nevroză cu o astfel de trebuinţă neînduplecată de dragoste ? Modul în care obligăm, treptat, alte îndrăgostite, mai puţin violente, să adopte concepţia psihanalitică trebuie să fi fost descoperit de mai mulţi analişti în acelaşi mod. Subliniem mai ales partea incontestabilă pe care o are rezistenţa în această „dragoste”. O adevărată îndrăgostire ar fi trebuit să o facă pe pacientă supusă şi să îi sporească disponibilitatea pentru a rezolva problemele cazului ei, pur şi simplu pentru că i-o cere omul iubit.

22. O astfel de femeie ar alege cu plăcere drumul prin realizarea completă a curei, pentru a se face valoroasă în faţa ochilor medicului şi pentru a pregăti realitatea în care înclinaţia ei amoroasă şi-ar putea găsi locul. În loc de aceasta, pacienta se arată încăpăţînată şi neascultătoare, a renunţat la orice interes pentru tratament, a renunţat la orice atenţie pentru convingerile profund înrădăcinate ale medicului. Ea a produs deci o rezistenţă, care se manifestă ca o îndrăgostire şi nu are nici un regret pentru a-l pune pe medic într-o dilemă. Dacă el refuză, ceea ce el este obligat să facă, din datorie şi înţelegere, femeia va juca rolul dispreţuitei şi se va sustrage vindecării determinate de el, din amărăciune şi dorinţă de răzbunare.

23. În calitate de argument împotriva autenticităţii acestei iubiri Freud aduce ideea că aceasta nu are nici o trăsătură nouă, care să izvorască din situaţia prezentă, ci se alcătuieşte din repetiţii ale unor reacţii anterioare, chiar infantile. Demonstrează aceasta printr-o analiză detaliată a comportamentului amoros al pacientei.

24. Dacă adăugăm la aceste argumente şi cantitatea necesară de răbdare, ajungem de cele mai multe ori să depăşim situaţia dificilă şi, cu o stare de îndrăgostire moderată sau „ratată”, să ne continuăm travaliul al cărui scop este acum descoperirea obiectului infantil al alegerii amoroase şi fantasmele care se învîrt în jurul lui.

25. Oare într-adevăr despre îndrăgostirea devenită manifestă în cura analitică se poate spune că nu este deloc una reală ? Freud este de părerea că i-ar fi spus pacientei adevărul, dar nu adevărul întreg, tocmai pentru că s-a gîndit la rezultat. Contribuţia rezistenţei la iubirea de transfer este incontestabilă şi foarte vizibilă. Însă rezistenţa nu a creat totuşi această iubire, ea o găseşte deja existentă, se foloseşte de ea şi îi exagerează manifestările. Autenticitatea fenomenului nu este slăbită de rezistenţă.

26. Este adevărat că dragostea de transfer constă din reeditări ale unei trăsături vechi şi repetă reacţii infantile. Dar aceasta este caracteristica esenţială a oricărei îndrăgostiri. Nu există nici o îndrăgostire care să nu repete prototipuri infantile. Din condiţionarea ei infantilă provine tocmai ceea ce dă caracterul ei compulsiv, care aminteşte de patologie.

27. De altminteri, cum se recunoaşte autenticitatea unei iubiri ? În capacitatea ei de acţiune, în eficienţa ei pentru realizarea scopului amoros ? În acest punct dragostea de transfer nu pare să fie cu nimic mai prejos decît oricare alta; avem impresia că de la ea se poate obţine totul. Nu avem nici un drept de a contesta caracterul de dragoste „adevărată” îndrăgostirii care apare în tratamentul analitic. Dacă ea pare atît de puţin normală, aceasta se explică suficient prin circumstanţa conform căreia şi îndrăgostirea oarecare, din afara curei analitice, aminteşte mai degrabă de fenomenele psihice anormale decît de cele normale.

28. Totuşi dragostea de transfer se distinge prin unele trăsături : 1) Este provocată de situaţia analitică; 2) Este întărită de rezistenţa care domină această situaţie; 3) îi lipseşte consideraţia faţă de realitate, este mai puţin rezonabilă, mai puţin grijulie faţă de consecinţele ei, mai oarbă în aprecierea faţă de persoana iubită decît într- o îndrăgostire normală. Dar, Freud amintește că tocmai aceste trăsături care se abat de la normă formează ceea ce este esenţial într-o îndrăgostire.

29. Pentru acţiunea medicului, determinantă este prima dintre cele trei particularităţi ale iubirii de transfer -- el a atras această îndrăgostire prin conducerea tratamentului analitic spre vindecarea nevrozei; ea este pentru el rezultatul inevitabil al unei situaţii medicale, la fel cum sunt dezgolirea trupului unui bolnav sau comunicarea unui secret de importanţă vitală. Astfel pentru el este clar că nu are voie să tragă nici un avantaj personal de aici.

30. Disponibilitatea pacientei nu schimbă nimic în această privinţă, dar deplasează întreaga responsabilitate asupra analistului. Aşa cum el trebuie să ştie, bolnava nu era pregătită pentru nici un alt mecanism de vindecare. După o fericită învingere a tuturor dificultăţilor, ea îşi permite fantasma de aşteptare cu care a intrat în cură:dacă este cuminte, la final va fi răsplătită cu tandreţea medicului.

31. Pentru medic se reunesc motivele etice şi cele tehnice care trebuie să îl ţină departe de consimţirea la iubirea bolnavei. El trebuie să mai ţină seama că tratamentul are în vedere scopul de a restitui femeii a cărei capacitate de a iubi fusese limitată de fixări infantile. Pacienta însă nu trebuie să cheltuiască capacitatea de a iubi în tratament, ci să o păstreze pentru viaţa reală, atunci cînd ia contact, după tratament, cu cerinţele acesteia.

32. deci, pentru analist cedarea rămîne exclusă. Oricît de mult ar aprecia iubirea, el trebuie să aprecieze şi mai mult faptul că are ocazia de a o ajuta pe pacienta sa depășească o etapă decisivă pentru viaţa ei. Ea trebuie să înveţe de la el cum se învinge principiul plăcerii, cum se renunţă la o satisfacţie imediată, dar nepermisă social, în favoarea unei îndepărtate, poate şi nesigure, dar valoroase, atît din punct de vedere psihologic, cît şi social. Pentru aceasta, pacienta trebuie să fie condusă la începuturile dezvoltării ei psihice şi pe această cale să obţină cu atît mai multă libertate psihică, care diferenţiază activitatea psihică conştientă de cea inconştientă.

33. Astfel, psihoterapeutul analist are de dus trei bătălii. 1) În interiorul lui, el se luptă împotriva forţelor care vor să îl coboare de la nivelul analitic. 2) În afara analizei se luptă împotriva adversarilor care contestă semnificaţia forţelor pulsionale sexuale şi îi interzic să se folosească de ele în tehnica sa ştiinţifică. 3)În analiză, psihoterapeutul se luptă împotriva pacienţilor săi, care la început se poartă ca nişte adversari, dar mai apoi îşi manifestă acea supraestimare a vieţii sexuale care îi domină şi vor să îl prindă pe medic cu pasionalitatea lor neîngrădită social.

34. În final, Freud menționează că profanii și criticii psihanalizei vor vedea în aceste explicaţii despre iubirea de transfer un prilej de a atrage atenţia lumii asupra pericolelor acestei metode terapeutice. De aceea, psihanalistul trebuie să ştie că el lucrează cu cele mai explozive forţe şi are nevoie de aceeaşi precauţie şi conştiinciozitate ca un chimist.