IL TRECENTO

1. IL TRECENTO Dante Alighieri (1265 – 1321) În 1082, Florenţa se eliberase de tutela feudală a Imperiului. Cu începere din 1138, oraşul devine o republică guvernată de doi consuli care se alegeau la fiecare două luni. Înfrângerea ghibelinilor asigurase ascensiunea burgheziei. Condiţiile economice, propice expansiunii teritoriale, întreţineau lupta împotriva oraşelor rivale din Toscana, care de-a lungul unui secol aveau să cedeze în faţa hegemoniei Florenţei. Această politică expansionistă, favorabilă marii burghezii care, în schimbul împrumuturilor pe care le acordă, îşi asigură sprijinul papalităţii, întâmpină dezaprobarea păturilor de mici producători şi de intelectuali. Către sfârşitul secolului al XIII-lea, există aşadar, în sânul Florenţei guelfe două partide adverse: al negrilor sprijiniţi de Roma, ambiţioşi de a lua puterea pentru a asigura dominaţia asupra Toscanei, şi al albilor, apărându-şi independenţa, intoleranţi faţă de orice intervenţie a papalităţii.

2. IL TRECENTO Provenind din două izvoare potrivnice unul faţă de celălalt, nobilimea urbanizată şi vechea populaţie orăşenească eliberată, această pătură conducătoare înglobează laolaltă puterea economică şi cea politică, şi-o afirmă pe aceasta din urmă pe baza celeilalte şi, cu violenţă, înlătură pe toţi aceia care erau încă legaţi de trecut. Dante Alighieri se numără printre aceştia, şi exilul, care marchează înfrângerea lui în planul experienţei de viaţă publică, îi deschide drumul spre creaţia marilor opere. Deosebim, aşadar, în viaţa lui Dante cele două mari etape: a Florenţei şi a exilului, a primei cariere poetice, alături de prietenii de generaţie şi de cenaclu, şi a creaţiei proprii şi cu adevărat noi în singurătatea peregrinărilor prin oraşele Peninsulei. Coborâtor dîntr-o familie cu rădăcini îndepărtate în trecutul Florenţei, Dante se naşte la Florenţa, din pătura micii nobilimi. Suficient de înstărit pentru a se afla ca tânăr printre nobilii rafinaţi ai Florenţei, Dante are de la început conştiinţa precisă a propriului său timp: se ştie oprit în posibilităţile sale de afirmare pentru că aparţine micii nobilimi şi, în momentul modificării Legiuirilor dreptăţii, în 1295, se grăbeşte să se înscrie într-o breaslă, aceea a medicilor şi a spiţerilor – care se ocupau şi cu comerţul de librărie – pentru a-şi asigura dreptul de acces la funcţiile publice.

3. IL TRECENTO În cei cinci ani în care este membru al diferitelor consilii ale Republicii şi apoi prior, el apără Florenţa împotriva ingerinţelor papale şi acţionează contra guelfilor negri care susţineau politica lui Bonifaciu al VIII-lea. La sfârşitul anului 1301, când guelfii negri preiau puterea la Florenţa, Dante este condamnat şi exilat pe viaţă.

4. IL TRECENTO (Viaţa Nouă) Vita nuova Cu Viaţa Nouă , Dante este unul dintre poeţii Dulcelui Stil Nou. Viaţa Nouă cuprinde, în desfăşurarea ei de suprafaţă, istoria unei iubiri nefericite la capătul căreia poetul îşi făgăduieşte să reia într-o operă viitoare cântarea iubitei, pentru a spune despre ea o laudă mai presus de toate câte s-au închinat vreodată unei femei. Alcătuirea hibridă a operei – versuri şi proză, douăzecişicinci de sonete, patru canţone, o baladă şi o ştanţă, toate însoţite de comentariul lor, reunite prîntr-o fragilă legătură narativă – corespunde canoanelor poeticii medievale.

5. IL TRECENTO În ţesătura ei epică, Viaţa nouă - adică viaţa „tânără” sau viaţa „reînnoită” prin iubire – este raportată la viaţa poetului însuşi. Cei mai vechi biografi povestesc că poetul s-a îndrăgostit de Beatrice, fiica lui Folco Portinari şi soţia lui Simone de’ Bardi, nobil şi bogat florentin. Momentele epice ale Vieţii Noi reconstituie aparent istoria acestei iubiri în toate episoadele ei: prima întâlnire cu Beatrice, când poetul era copil, la vârsta de 9 ani, şi cifra aleasă nu pare indiferentă, ea fiind multiplul misticului trei, determinantul Dumnezeirii; reîntâlnirea ei după alţi 9 ani, când îi închină primele versuri şi, pentru a-şi ascunde iubirea, le adresează aparent unei alte femei, „femeia paravan” (la donna dello schermo). Dar Beatrice, întâlnindu-l pe o stradă a Florenţei, în dreptul podului alle Grazie, îi arată că asemenea ficţiune îi displace, şi-i refuză salutul. Într-o vizită în casa unor florentini, la o sărbătoare, din nou privirea ei speriată de dragoste se ascunde sub vălul indiferenţei şi a unui zâmbet aproape batjocoritor. Poetul o revede când moare tatăl ei şi-i închină acum deschis toate laudele poetice, până ce ea însăşi moare, şi firea întreagă se cutremură de durere. Cerul se întunecă, stelele par a plânge şi păsările se prăbuşesc în zbor, lovite de mâhnire.

6. IL TRECENTO La capătul anilor de iubire – Beatrice moare în 1290 – poetul îi va închina mai departe sufletul său recules în acest sentiment unic, respingând mângâierea altei iubiri, aceea a „femeii miloase” (la donna pietosa). Din acest cult al amintirii lui Beatrice se naşte o făgăduinţă sacră de a o adora prîntr-o laudă care nu a mai fost scrisă pentru nimeni. Dar succesiunea momentelor epice este discontinuă şi nu ne aflăm niciodată în faţa unei curgeri odihnitoare a amintirii. Viaţa Nouă se apropie mult mai mult de naraţiunea romantico-fantastică decât de aceea romantico-sentimentală de izvor autobiografic.

7. IL TRECENTO Planul epic-realist cedează astfel locul unui plan suprapus, al semnificaţiei, şi unui plan următor, al simbolului. În planul semnificaţiei, Viaţa Nouă ilustrează concepţia etică a iubirii în Dulcele stil nou şi tocmai prezenţa ei dominantă are efecte generalizatoare în planul subordonat al epicului. Ca şi colegii săi de cenaclu, Dante preamăreşte frumuseţea abstractă a femeii-înger. Doamna lui se cheamă Beatrice, iar salutul ei este aducător de fericire (sonetul Tantogentile e tant’onesta pare) întrucât comunică celui căruia se adresează ceva din propria-i desăvârşire. Ea este pentru cel iubit, prin iubirea pe care i-o dăruieşte, o treaptă spre desăvârşirea lui morală. Cele două planuri, cel biografic- sentimental şi cel etic-formativ pot fi privite, chiar în această distincţie a lor, drept planuri complementare alcătuind laolaltă o concepţie despre iubire în cadrul raportului larg dintre om şi dumnezeire. Eterogen faţă de cele două planuri arătate până acum este însă planul simbolului; pasajele obscure ale povestirii, sensul simbolic al numelui femei, „cea dătătoare de fericire”, o anumită simbolică a numerelor, care se va regăsi în Divina Comedie, îndeamnă spre o interpretare endoterică a Vieţii Noi.