ETAPELE AVANGARDISMULUI ROM ÂNESC

1. ETAPELE AVANGARDISMULUI ROMÂNESC

2. CONTURAREA AVANGARDEI • Mişcarea de avangardă (în toate variantele sale estetice : futurism, dadaism, constructivism, expresionism, cubism, suprarealism) se poate defini prin perspectiva a două ipostaze radicale: refuzul tradiţiei, ruptura cu trecutul şi, pe de altă parte, afirmarea unei ideologii a noului statuată pe o reconsiderare a Cuvântului şi, implicit, a literaturii.

3. DADAISMUL • În 1916, Tristan Tzara, Marcel Iancu şi Hugo Ball creează Dada. Cele şapte manifeste dadaiste (publicate între 1916-1922) dezvăluie un eu ce se dă în spectacol cu stridenţe de limbaj menite să şocheze. Căci Dada criptează în primul rînd o neîncredere absolută în “les vérités éternelles”. Astfel, Dada se vrea o antiformulă şi dadaiştii aduc în scenă ideea jocului permanent între afirmaţie şi negaţie. Imperativul lor este distrugerea oricărui model, a raţiunii şi logicii limbajului în favoarea anarhiei, a nonconformismului. Pusă sub semnul nihilismului, activitatea dadaistă “se prezintă sub forma unui scepticism înverşunat, sistematic, ducând rapid către o negare totală. Omul nu reprezintă nimic”. Tristan Tzara spunea în manifestele sale “proiectată la scara eternităţii, orice acţiune e zadarnică”.

4. FENOMENUL AVANGARDIST • Mişcarea avangardistă din literatura română este o experienţă de frondă, literatura, arta, în general, fiind repuse în discuţie în tentativa de a revela o altă dimensiune a acestora, descătuşatăde orice convenţionalizare, ruptă de instituţie şi de regulă. • Evoluţia avangardei româneşti presupune relaţiile pe care grupurile de avangardă (din jurul revistelor Contimporanul, Integral, Unu) le stabilesc cu ceilalţi actori: relaţii de opoziţie, poziţionare în aceeaşi parte a cîmpului literar, respingere sau acceptare. • Avangarda s-a vrut şi a fost purtătoarea noului, a marcat deschiderea spre o încercare artistică în dihotomie radicală şi ireductibilă cu tradiţia literară şi culturală, realizând o sincronizare perfectă cu avangarda europeană.

5. APARIȚIA AVANGARDEI ROMÂNEȘTI • Apariţia avangardei româneşti (1920-1930) este deceniul cel mai pertinent al mişcării, cînd formelor artistice considerate osificate li se dau răspunsuri la nivelul operei avangardiste: • se scriu parodii despre condiţia artistului (artistul instituţionalizat, aşezat confortabil pe piedestalul operei, producător necondiţionat de valoare); • se demitizează poezia (neoromantică, simbolistă), proza (romanele de aventuri şi în genere orice fel de romanţ), precum şi teatrul (fiind vizat în special, după expresia lui Apollinaire, cel naturalist, în speţă realist-mimetic). • literatura formată în jurul manifestelor şi al programelor artistice are o dublă mişcare: de distrugere a tradiţiei şi de construire a uneia noi. În fond, avangarda conferă un rol august metaforei în poezie (este timpul „miliardarilor de imagini“, precum Ilarie Voronca, Ion Vinea, Ştefan Roll, B. Fundoianu), construieşte proza erotică (Ion Vinea, Felix Aderca) şi teatrul experimental („Sburător cu negre plete“ de Felix Aderca este prima operă teatralo-cinematografică); • sonoritatea imaginilor, exprimarea plastică din folclorul românesc îiatrage în versificaţii facile sau pretenţioase pe foarte mulţi scriitori, pe de altă parte, imaginarul hasidic popular este o sursă de inspiraţie pentru povestitorul Ion Călugăru.

6. CONSTRUCTIVISMUL • O primă direcţie conturată şi susţinută de o revistă, s-a format în jurul şi prin activitatea grupului de la Contimporanul, care apare la 3 iunie 1922 sub direcţia lui Ion Vinea şi Marcel Iancu, promotori ai constructivismului. Astfel, se poate spune că punctul de plecare al avangardei româneşti este unul constructivist, urmând ceea ce se întâmpla în Germania ca reacţie la negativismul exacerbat al dadaismului. • La noi, ca şi în Belgia, constructivismul a reprezentat o primă direcţie avangardistă justificată şi definită în reviste (Contimporanul,Punct, Integral; 7 Arts, Anthologie,Ça ira!, De Stijl).

7. CONTIMPORANUL • Promotorul mesajului constructivist este revista lui Ion Vinea Contimporanul, care practică, mai degrabă, un constructivism “contaminat” de vitalismul futurist sau chiar de elemente dadaiste. Conturarea unui constructivism – e adevărat, mai mult programatic – se concretizează în alte două reviste, este vorba desprePunctşi, în special, de Integral, aceasta din urmă lansînd un curent specific avangardei româneşti, integralismul. • Direcţia de la Contimporanul(1922-1932) este continuată în mare măsură de revista Punct, subintitulată Revistă de artă constructivistă internaţională, unde Ilarie Voronca inventează sintetismul: astăzi, realizările de artă sintetică, poezie, construcţie, vestesc tumultuos, viril, SECOLUL-SINTEZĂ

8. INTEGRAL • Însă adevărata sinteză a avangardismului românesc la acea oră se va realiza prin Integral (Revistă de sinteză modernă), integralismul românesc refuzând “dezagregarea suprarealistă”, respingând suprarealismul pe care-l consideră “feminin expresionist”, propunând în schimb “o sinteză ştiinţifică şi obiectivă a tuturor sforţărilor estetice până în prezent încercate […] totul pe fundamente constructiviste şi tinzând să răsfrângă viaţa intensă şi grandioasă a secolului nostru răscolit de vitezele mecanicismului”. • Revista îi aduce laolaltă pe cei mai mulţi scriitori şi artişti care nu-şi găsiseră un loc sub egida Contimporanului: Ion Călugăru, B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Ştefan Roll sau M.H. Maxy

9. UNU • Revista Unu, apărută după Contimporanul şi Integral, nu face decît să preia o abordare a cîmpului literar şi nişte strategii ale predecesoarelor sale. Astfel, dacă în Contimporanul scriu tradiţionalişti sau ortodocsişti, precum Ion Pillat sau Sandu Tudor, şi în Unu vor fi prezenţi ortodocsişti, precum Virgil Carianopol sau Paul Sterian. • Revista Unucondusă de Saşa Pană reflectă cu precădere influenţa dadaistă, însă specifică spaţiului românesc este, aşadar, mai degrabă manifestarea unor ecouri dadaiste ce-şi găsesc locul alături de futurism, constructivism sau suprarealism. • Gruparea din jurul revistei Unu manifestă şi primele semne ale unei academizări, adică transformarea din situaţia de avangardă (lupta pentru acreditare) în instituţionalizare, prin acceptarea unor premii literare sau prin fenomene de epigonism.

10. SUPRAREALISMUL ROMANESC • Intervalul 1945-1947, unul de relativă liberalizare după dictaturile carlistă, legionară şi antonesciană, marchează restabilirea unor relaţii pentru funcţionarea cîmpului literar. Acum apare Grupul Suprarealist Român (Gellu Naum, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu, Paul Păun şi D. Trost), recunoscut de Breton drept o „mişcare autentică“. • Suprarealismul românesc, considerat de către André Breton drept ultimul mare val al suprarealismului european, se regrupează în broşuri şi volume publicate în mare măsură în limba franceză. • Prin insolitele asocieri de termeni, prin refuzul metaforei tradiţionale, prin siluirea sintaxei, prin introducerea limbajului familiar, prin violenţa dialectică a expresiei etc., discursul poetic iese radical transformat, pentru totdeauna complet schimbat. De acum înainte textul poetic va fi înţeles ca o posibilă practică semnificantă iar operaţia combinatorie va fi pe deplin conştientizată; preocuparea poeţilor ce vor urma va avea o direcţie unică: aceea de a inova formele de expresie”

11. SPECIFICITATEA AVANGARDISMULUI ROMÂNESC • Viziunea constructivistă, clădită de Contimporanul, întreţinută de Punct şi nuanţată mai apoi în Integral, consolidează imaginea artei ca expresie a universului vieţii moderne, puse sub “zodie citadină”. Se poate observa, în revistele şi manifestele avangardei româneşti, o tendinţă eclectică, făcând loc laolaltă ideilor futuriste (ce individualizează o viziune dinamică a existenţei, oraşul cu civilizaţia sa etc.), dadaiste (prin adoptarea atitudinilor negativiste), constructiviste (proclamând arta impersonală, refuzul formelor naturale, anihilând subiectivismul auctorial), dar şi suprarealiste (prin exaltarea visului, a imaginarului şi suprarealităţii, a nebuniei şi magiei cuvântului), întregind o veritabilă epopee a vieţii omului modern.

12. CONCLUZII • Avangarda contează pe o acţiune de “deparazitare” a mentalităţilor orbite de convenţional, o deparazitare care începe prin “umilirea” literaturii. Aceşti termeni categorici, împrumutaţi din sfera semantică a anarhiei şi a subminării, caracterizează discursul manifestelor de avangardă de la noi şi de aiurea, consacrând o veritabilă literatură “antiliterară”, adoptând o axiomă a ecuaţiilor iconoclaste şi nonconformiste, în căutarea permanentă a noutăţii. De aici, definirea avangardei în termeni de anti, iar a manifestului drept “creaţie literară şi creuzet ideologic”. Forme literare, manifestele avangardiste îşi instituie conţinutul pe baza unor înscenări parodice ale discursului literar, care ascund dispreţul faţă de literatură, linia directoare a programului antiliterar şi desacralizant. Refuzul operei le va părea, însă, pînă şi militanţilor cei mai înverşunaţi destul de relativ, dacă nu chiar imposibil. Tentaţia creaţiei îi pîndeşte pe toţi, vrînd-nevrînd, ei creeazăopere, fie ele şi anti-opere, dar care se supun la rîndu-le criteriilor literare, artistice.

13. BIBLIOGRAFIE • Avangarda românească între frondă și canonizare,Raluca Lupu-Oneț, Universitatea “Dimitrie Cantemir”, Cluj-Napoca • Domni, tovarăşi, camarazi. O evoluţie a avangardei româneşti, Dan Gulea ,Paralela 45, 2007.