“Cealaltă criză” – dimensiuni autohtone în plan financiar, bancar şi monetar Ionel BOSTAN,

1. “Cealaltă criză” – dimensiuni autohtone în plan financiar, bancar şi monetar Ionel BOSTAN, PhD (Economics), PhD (Law) Şcoala de Vară, USV - 2009

2. „Pentru criza economică nu există medicamente monetare... Este o falsă şi primejdioasă iluzie să-şi închipuie cineva că prin devaluarea monetară şi prin sporirea de semne monetare ajungem la o vindecare a crizei.“ (Victor Slăvescu, în perioada când era ministru liberal al finanţelor, răspunzând criticilor naţional-ţărăniştilor)

3. Sumar: I Premise ale crizei economiei româneşti după prima conflagraţie mondială II Circulaţia monetară şi sistemul financiar în perioada 1918-1929 III Sistemul bancar între 1918-1929 IV Manifestarea crizei economice în domeniul finanţelor publice, circulaţiei monetare şi creditului V Măsuri de ordin legislativ luate pentru depăşirea crizei

4. Al doilea deceniu interbelic a început cu o puternică criză, care a avut un impact şi consecinţe nemaiîntâlnite până atunci în economia mondială. Aşa numitele cicluri de avânt şi de declin erau cunoscute încă din secolul al-XX-lea. La începutul anilor 20, un economist rus, N.D. Kondratiev, ulterior una din victimele epurărilor staliniste, a descoperit un model de dezvoltare economică începând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea printr-o serie de "valuri lungi". Prin teoria sa, el a precizat că "valul lung" al economiei mondiale, trebuia să ajungă în punctul cel mai de jos la sfârşitul primului deceniu interbelic. Evident, valul în cauzăa cuprins şi economia României.

5. I. Premise ale crizei economiei româneşti după prima conflagraţie mondială • Evoluţia economiei româneşti în perioada imediat următoare finalizării primei conflagraţii mondiale a fost marcată de sarcina dificilă de refacere economică. • Dacă până în anul 1922 eforturile tuturor factorilor politici s-au concentrat asupra consolidării şi dezvoltării în ansamblu a ţării, inclusiv prin atenuarea şi repararea efectelor negative ale războiului, în perioada 1922-1929 România deja cunoaşte o dezvoltare relativă (Virgil Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Editura Independenţei Economice, Bucureşti, 1940), depăşind situaţia dificilă creată de primul război mondial şi refăcându-şi potenţialul economic.

6. Deşi procesul refacerii industriei s-a făcut lent şi în mod inegal, acesta a fost încheiat, în linii mari, în anul 1924, când în principalele ramuri s-a atins nivelul antebelic. Legislaţia economică elaborată în perioada de după război şi concepţia economică a partidului liberal au contribuit la progresele înregistrate de industria românescă. După anul 1924, industria va realiza o serie de progrese importante, materializate prin sporirea numărului întreprinderilor şi a muncitorilor. De asemenea, creşte capitalul investit, în principal autohton, şi dimensiunea forţei motrice.

7. II. Circulaţia monetară şi sistemul financiar în perioada 1918-1929 Din punct de vedere monetar, până în 1926 moneda naţională a cunoscut o depreciere continuă, situaţie agravată şi de faptul că între 1916-1923 masa monetară a sporit de 12 ori. Creşterea inflaţiei a dus şi la scăderea puterii de cumpărare a populaţiei şi, implicit, la scăderea nivelului de trai. Pentru stabilizarea monetară, statul a renunţat, într-o primă fază, la creditele din partea Băncii Naţionale a României şi la emisiunea de monedă şi de bonuri de tezaur pentru acoperirea deficitelor bugetare. În acelaşi timp, mărirea taxelor la exportul produselor agricole urmărea scăderea preţurilor produselor respective pe piaţa internă, creşterea capacităţii de cumpărare a leului, dar şi revigorarea bugetului naţional. În 1924, din bugetul naţional total de 30 miliarde lei, aportul taxelor de export era de 5 miliarde lei.

8. Datorită dificultăţilor întâmpinate, statul a adoptat o politică deschisă de revalorizare monetară, la 19 mai 1925 încheind o convenţie pentru lichidarea emisiunii făcute de stat cu BNR. Astfel, statul se obliga ca în decurs de 15 ani să asigure retragerea din circulaţie a unei cantităţi de bilete de bancă egală cu suma datoriei sale la BNR şi se stabilea ca emisiunea normală a Băncii Naţionale să fie acoperită în proporţie de 25% prin aur, rente, trate şi devize-aur. De asemenea, BNR s-a angajat să nu mai emită monedă peste plafonul atins la 31 decembrie 1924. Cum aceste măsuri nu au dat rezultatele aşteptate, în 1927 s-a iniţiat aşa numita politică a „stabilizării de fapt“. Mai mult, între 1927 şi 1928 statul a recurs la împrumuturi secrete contractate la BNR, însumând 4 miliarde lei, astfel că în 1928 bugetul avea un deficit de 2,5 miliarde lei, stocul de devize al BNR era epuizat, iar inflaţia cunoştea un nivel extrem de ridicat. Stabilizarea a fost finalizată cu sprijinul unui împrumut francez de circa 100 milioane dolari, contractat la 14 februarie 1929. Cu toate acestea, deşi s-a realizat o echilibrare a circulaţiei monetare, aceasta nu a fost deplină, iar ajutorul străin a adâncit dependenţa economică a ţării de capitalul străin.

9. În ceea ce priveşte situaţia financiară a ţării, la 1 martie 1922 datoria publică era de peste 22 miliarde lei, la care se adăuga datoria publică austroungară, plata armamentului furnizat de aliaţi în timpul războiului, valoarea bonurilor de expropiere agrară, însumând aproape 40 miliarde lei. Începând din 1922-1923, bugetele s-au soldat cu excedente, cu o valoare totală de circa 15 miliarde lei. Pentru depăşirea situaţiei dificile, guvernul a recurs la sporirea succesivă a impozitelor şi a taxelor şi unificarea sistemului de colectare a acestora. Pentru a impune aceleaşi criterii de aplicare a impozitelor pe tot cuprinsul ţării, statul a adoptat la 23 februarie 1923 Legea pentru unificarea contribuţiunilor directe şi pentru înfiinţarea impozitului pe venitul global.

10. Prin sporirea impozitelor, statul a realizat venituri din ce în ce mai mari, astfel că încasările din executarea bugetului se ridicau în 1927 la 36 miliarde lei, faţă de 27 miliarde în 1924. În cadrul acestor încasări, ponderea cea mai mare o aveau impozitele, cota acestora crescând în 1927 la 71,8% din total, faţă de 58,8% în 1924. (Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, Vol. II, Partea I, p. 397) Pe lângă majorarea impozitelor directe, politica fiscală a determinat şi creşterea masivă a impozitelor indirecte. Astfel, în totalul bugetului general al statului, impozitele indirecte şi taxele de consumaţie reprezentau 5,17% din venituri în anii 1922-1923, pentru a creşte la 44% în 1928. La acestea se adăugau veniturile din monopolurile fiscal (alcool, tutun, sare etc.), care reprezentau în 1922-1923 8,9% din veniturile bugetare ale statului, iar în 1928 – 13,4%195. Referitor la cheltuielile bugetare, cea mai mare parte a acestora era destinată pentru întreţinerea armatei şi a aparatului de stat. In anul 1928, din totalul cheltuielilor, cele militare şi de întreţinere a aparatului de „ordine internă“ reprezentau 31,4%, urmate de cele pentru aparatul de conducere a statului, pentru ministere şi servicii centrale cu 8,4%.

12. III.Sistemul bancar între 1918-1929 Perioada postbelică a fost favorabilă dezvoltării sistemului de credit şi bancar, în principal în condiţiile consolidării unităţii de stat, formării pieţei interne unice, refacerii şi dezvoltării economiei naţionale. Astfel, a avut loc un proces de concentrare şi centralizare a capitalului, de colaborare a capitalului industrial cu cel bancar, ducând la creşterea numărului băncilor şi al capitalului acestora. Numai în anii 1919-1921, numărul societăţilor anonime bancare a crescut de la 487 la 556, iar capitalul acestora a sporit de la 1.010,1 milioane, la 2.406,4 milioane lei (Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, Vol. II, Partea I, p. 3988). În general, au crescut mai ales numărul băncilor mari, acestea ocupând, prin investiţii, importante sectoare economice. Spre exemplu, Banca Românească controla un număr de 25 bănci mai mici şi 52 întreprinderi industriale, Banca de Credit Român controla 46 de întreprinderi industriale, Banca Marmorosch-Blank controla 9 bănci şi 58 întreprinderi industriale.

13. Între 1922-1925 depunerile la bănci au sporit de peste 4 ori, de la 4 miliarde lei la 16,8 miliarde lei. În acelaşi timp, operând cu dobânzi de 20-25% anual, băncile încurajau contractarea de împrumuturi. În acest context, numărul băncilor a crescut de la 683 în anul 1922, la 1.122 în 1928, iar creditul acordat a sporit de la 20,8 miliarde lei, la 62,1 miliarde lei în aceeaşi perioadă. Sistemul de credit era clădit în jurul BNR, care acoperea cea mai mare parte a creditelor primite de industria mare şi marile bănci româneşti şi era dominat de 9 mari bănci: Banca Românească, Banca Marmorosch-Blank, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română, Banca Chrisoveloni, Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca de Scont, Banca Comerţului din Craiova şi Banca Agricolă.

14. Prin convenţia încheiată la 19 mai 1925 între stat şi BNR pentru revalorizarea leului, această instituţie bancară a fost reorganizată. Capitalul social al băncii a fost mărit de la 30 milioane la 100 milioane lei şi s-a stabilit participarea statului la capitalul social în proporţie de 33%. Ulterior, în 1929, prin legea pentru stabilizarea monetară, capitalul BNR a crescut la 600 milioane lei, însă participarea statului a fost redusă la 10%. Cum dezvoltarea şi finanţarea industriei au constituit obiective majore ale politicii economice, prin legea din 19 iunie 1923, a fost înfiinţata Societatea Naţională de Credit Industrial, prin participaţia statului şi a BNR. În 1924 Societatea Naţională de Credit Industrial a finanţat 6% (243) din totalul întreprinderilor marii industrii prelucrătoare, care dădeau 21% din valoarea producţiei, iar în 1928 a finanţat 12% (490) din aceste întreprinderi, a căror producţie reprezenta 30,8% din total. De altfel, Banca Naţională, a sprijinit permanent dezvoltarea întreprinderilor industriale prin acordarea de credite fie direct, fie prin intermediul Societăţii Naţionale de Credit Industrial, în 1928 volumul creditelor acordate industriei ridicându-se la 13,9 miliarde lei, reprezentând 32% din totalul portofoliului.

15. Beneficiile obţinute de bănci în această perioadă au fost însemnate, mai ales în condiţiile menţinerii unui scont de doar 6% de către BNR şi practicării unei dobânzi a împrumuturilor plasate de până la 30%. În urma acestor câştiguri importante, capitalul bancar a pătruns în industrie, în anul 1925, 12 mari bănci participând cu capital în 380 de întreprinderi industriale. În 1928, trei mari bănci, Banca Românească, Banca de Credit Român şi Banca Marmorosch & Blank aveau participaţii la 82 de mari întreprinderi din industria minieră şi petrolieră, industria metalurgică, textilă, alimentară şi forestieră. Banca Marmorosch & Blank îşi plasa investiţiile în industrie prin Banca Industrială, specializată în participaţii industriale. Contopirea capitalului bancar şi a celui industrial a avut, însă, şi consecinţe negative pentru dezvoltarea de ansamblu a ţării, în principal prin crearea unor poziţii monopoliste ale marilor capitaluri, atât în industrie, cât şi în sistemul bancar, dar mai ales prin generarea şi adâncirea unei rivalităţi economice şi chiar politice între cele două mari bănci: Banca Românească – centrul bancar al liberalilor, promotori ai liniei politice „prin noi înşine“ – şi Banca Marmorosch & Blank – central bancar al suţinătorilor politicii „uşilor deschise“ (Ştefan Zeletin, „Finanţa naţională şi politica de stat“, în „Dreptatea socială“, An I (1923), nr. 7, 15 aprilie, p. 207).

16. IV. Manifestarea crizei economice în domeniul finanţelor publice, circulaţiei monetare şi creditului Criza de credit s-a împletit cu criza din industrie şi din agricultură, influenţându-se şi agravându-se reciproc, provocând dificultăţi suplimentare industriei, agriculturii şi comerţului. Depresiunea economică generală a avut ca efect adiacent şi destabilizarea sistemului de credit, în primul rând prin imposibilitatea unităţilor economice (agricultori, întreprinderi comerciale şi industrial etc.) de a-şi mai respecta angajamentele de plată, ca urmare a crizei de producţie şi a reducerii consumului de bunuri. Incapacitatea de plată a debitorilor a fost şi o consecinţă a politicii de credite aplicate imediat după război, când s-a înregistrat o „inflaţie de credit“ prin acordarea de credite cu foarte multă uşurinţă în baza inflaţiei monetare.Implicit, întreprinderile de bancă aflându-se în imposibilitatea de realizare a activului, nu au mai putut să-şi respecte angajamentele faţă de terţi. În plus, în contextul crizei economice generale şi a speculaţiilor pe seama acesteia, deponenţii, intrând în panică, au solicitat în număr mare retragerea depozitelor, ceea ce a agravat situaţia băncilor.

17. În paralel, noile depozite ale deponenţilor au fost aproape inexistente, aceştia preferând mai degrabă să-şi păstreze economiile prin tezaurizarea numerarului sau prin cumpărarea de devize străine şi aur. Aşadar, o primă manifestare a crizei în domeniul bancar a fost aceea a retragerii masive de depuneri. Drept consecinţă, depunerile spre fructificare au scăzut de la 35,1 miliarde lei la 17,4 miliarde lei numai din 1930 până în 1931, iar conturile curente creditoare au scăzut de la 18,2 miliarde lei la 12,8 miliarde lei în aceeaşi perioadă. Ca rezultat al acestei evoluţii, numeroase bănci mici s-au prăbuşit, dar şi unele mari. În vara anului 1931 au fost declarate falimentele la unele dintre cele mai importante bănci precum: Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Bercovitz, Banca Marmorosch & Blank. La rândul său, BNR şi-a redus semnificativ operaţiunile de scont, urmărind lichidarea plasamentelor şi menţinând un scont ridicat, de 9%, ceea ce a generat menţinerea pe piaţă a unor dobânzi foarte mari. (Gh. Brânzescu, Consideraţiuni teoretice şi realizări practice privind România, Bucureşti, 1936).

18. Perioada de criză a dus la accentuarea rolului monopolist al BNR în economia naţională, în 1932 aceasta preluând controlul devizelor bancare. Dacă mărirea creditelor acordate pieţei în anul 1931 pentru a o ajuta să iasă din criză a provocat o creştere a emisiunii, tendinţa a fost atenuată treptat, în 1934 portofoliul BNR ajungând la acelaşi nivel din 1929 (Enciclopedia României, Vol. III, p. 547). Datorită împletirii capitalului industrial şi a celui bancar, accentuată în perioada anterioară crizei, depresiunea din sistemul bancar a agravat situaţia multor întreprinderi industriale legate de capitalul băncilor falimentate.

19. Cu toate acestea, cel mai mult de suferit de pe urma prăbuşirii băncilor, mai ales a celor cu capital străin, au avut micii deponenţi, dar şi statul. Băncile cu capital străin, dar şi cele autohtone, au aruncat greutăţile provocate de criză în sarcina populaţiei, nu numai direct, prin neplata micilor depuneri, ci şi indirect, prin preluarea datoriilor lor faţă de BNR sau faţă de alte bănci de către stat. În 1931, Ministerul de Finanţe a fost autorizat, prin lege, să preia acest portofoliu „putred“ a cărui valoare s-a ridicat la 4.168.000.000 lei, urmând ca sumele să fie acoperite din împrumutul contractat pentru stabilizarea monetară (N. Marcu - coordonator, V. Bozga, I. Puia, A. Cherciu, R. Vasile, Istorie economică, p. 330).

20. Portofolii putrede“ trecute în sarcina statului au fost preluate de la Banca Marmorsch & Blank, Banca Franco-Română, Banca Sindicatelor Agricole Ialomiţa, Banca de Scont din Bucureşti, Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Agricolă, Banca Victoria din Arad etc. Capitalul străin din domeniul bancar a profitat din plin de pe urma situaţiei de criză din România, în perioada de recesiune un capital de circa 18 miliarde lei fiind retras de la instituţiile bancare din România şi depozitat în afara ţării. Criza economică a avut efecte negative şi la nivelul finanţelor publice, în principal prin intervenţia statului în sprijinirea băncilor şi marilor capitalişti, creşterea datoriei externe ca urmare a contractării unor împrumuturi externe, cheltuielile militare făcute peste posibilităţile bugetare etc. În aceste condiţii, impozitele şi taxele au crescut permanent, grevând asupra situaţiei precare a populaţiei. Spre exemplu, în 1929 statul a majorat impozitele, în principal cele indirecte, pentru a-şi asigura un plus de încasări de 5 miliarde lei. Cu toate acestea, bugetele s-au încheiat cu mari deficite, în anii crizei economice încasările fiind inferioare evaluărilor, cu excepţia anului 1929, care s-a încheiat cu excedent bugetar. În anul 1930, deficitul bugetar a fost de 3,8 miliarde lei, în 1931 de 9,6 miliarde lei, în 1932 de 5,7 miliarde lei.

21. Măsurile guvernamentale luate pentru depăşirea efectelor crizei financiare au generat greutăţi suplimentare pentru majoritatea populaţiei: creşterea impozitelor şi a taxelor sau reducerea salariilor. Prin veniturile din ce în ce mai mici – încasate din taxe de la contribuabili – statul a fost nevoit să îşi reducă cheltuielile. La nivel intern, decizia guvernului a fost aceea de reducere progresivă a salariilor, printr-o serie de aşa-numite „curbe de sacrificiu“. Astfel, la ianuarie 1931 a fost aplicată prima „curbă de sacrificiu“ asupra salariilor, care au fost reduse între 10-23%, ceea ce a dus la acumularea unor venituri ale statului de 3,4 miliarde lei. O a doua „curbă de sacrificiu“ a fost aplicată în septembrie 1932, aducând statului economii de 5 miliarde lei, iar o a treia „curbă de sacrificiu“ în februarie 1933. În plus faţă de aceste reduceri, datorită dificultăţilor financiare, plata salariilor se făcea cu o întârziere de luni de zile, muncitorii şi funcţionarii găsindu-se în situaţia de a nu avea mijloace de existenţă. În aceste condiţii, creanţele restante ale statului se ridicau, la finele anului 1933, la circa 17 miliarde lei.

22. O altă măsură greşită a guvernului, cu consecinţe directe asupra finanţelor statului, a fost aceea de contractare, în străinătate, a unor împrumuturi mari, în condiţii dezavantajoase, ca şi concesiunile acordate monopolurilor străine. Primul împrumut contractat de guvernul naţional-ţărănist a fost cel din februarie 1929, obţinut pentru finalizarea stabilizării monetare. Potrivit legii de stabilizare monetară din 7 februarie 1929, conţinutul în aur al leului se stabilea la 10 miligrame cu titlul de 9/10, reprezentând un curs al leului de 32 ori mai mic decât cel antebelic. Biletele BNR erau convertite în aur, dar convertibilitatea era asigurată numai pentru sume mai mari de 100.000 lei, ceea ce dezavantaja populaţia care nu dispunea de o sumă atât de mare. În acelaşi timp, capitalul BNR a fost sporit de la 100 la 600 milioane lei, iar participarea statului la acest capital s-a redus de la 33% la 10%, scăzând şi numărul voturilor în adunarea generală a acţionarilor, de la 100 la 20. Împrumutul „de stabilizare“, lansat la 14 februarie 1929, în valoare de 100.740.758 dolari (aproximativ 16.841.000.000 lei), a fost contractat cu o dobândă reală mare, de 8,98%.

23. Mai mult, din suma împrumutată, statul a încasat doar 86,7%, reprezentând 87,3 milioane dolari, restul fiind pierdut la diferenţele de curs, taxele fiscale, comisionul bancherilor etc. Împrumutul a fost subscris de câteva bănci din New York, Londra, Paris, Roma, Amsterdam, Zürich, Praga, Viena, Berlin. O tranşă în valoare de 30.000.000 dolari a fost subscrisă de monopolul suedez Svenska Tandsticke Aktiobolaget, iar o tranşă de 2.000.000 dolari a fost preluată de un consorţiu de bănci din Romania, format din Banca Marmorosch & Blank, Banca de Credit Român, Banca Românească şi Banca Chrisoveloni. Din acest împrumut, numai o mică parte a fost folosită pentru consolidarea operaţiei de stabilizare monetară, cea mai mare parte având „o destinaţie cu precădere neproductivă“, fiind utilizată pentru plata datoriilor interne şi externe ale statului.

24. În 1930, statul a contractat un nou împrumut de la trustul American de telefoane „International Telephone and Telegraph Corporation“ din New York, în valoare de 8 milioane dolari, cu o dobândă de 8%. Un an mai târziu, constatându-se că împrumutul de stabilizare din 1929 nu era suficient, statul a contractat la aceleaşi grupuri de mari bănci un nou împrumut, „de dezvoltare“, în sumă de 1,3 miliarde franci francezi (8,7 miliarde lei), cu o dobândă de 9,4%, din care statul român a primit efectiv numai 79,9%, restul de 20,1% reprezentând diferenţe de curs, comisioane etc În august 1932, un nou împrumut a fost obţinut din Elveţia, în valoare de 50 milioane franci elveţieni, sumă pe care a primit-o BNR pentru a întări stocul de acoperire a circulaţiei monetare. Condiţiile în care România a obţinut împrumuturi de piaţa externă au fost foarte grele, ducând la adâncirea dependenţei economiei naţionale de monopolutile străine.

25. La 1 ianuarie 1933 datoria publică externă a României se ridica la 127 miliarde lei, iar anuitatea datoriei publice a crescut permanent comparativ cu încasările bugetare. Contractarea împrumutului de stabilizare a determinat instituirea controlului străin asupra economiei naţionale, prin venirea în ţară a unor experţi sau consilieri tehnici care aveau drept sarcină „punerea în valoare“ a bogăţiilor naturale ale ţării şi asigurarea îndeplinirii clauzelor împrumuturilor externe. Astfel, la Banca Naţională a României a fost trimis, iniţial, Charles Rist, fost vice-guvernator al Băncii Franţei şi, ulterior, Roger Auboin, iar la Căile Ferate Române a fost trimis Gaston Leverve. La 2 iunie 1932, Charles Rist a publicat un raport asupra finanţelor României, preconizând că, în vederea asigurării plăţilor externe, trebuiau reduse cheltuielile bugetare prin concedieri de personal şi scăderi de salarii şi introduse noi taxe şi impozite.

26. Concluziile raportului au fost preluate de grupul de experţi trimişi în vara anului 1932 de către Societatea Naţiunilor şi Comitetul Financiar al Ligii Naţiunilor, astfel că finanţele României au ajuns sub controlul monopolurilor şi băncilor străine creditoare, statul neputând lua nicio măsură privind trezoreria şi bugetul fără avizul experţilor străini. În aceste circumstanţe, s-a dovedit, curând, că politica „porţilor deschise“ promovată de guvernul naţional-ţărănist, nu numai că nu a adus economiei naţionale creşterea preconizată, dar a şi creat condiţii favorabile pentru pătrunderea, fără măsură, a capitalului străin în România şi exploatarea fără discernământ a resurselor naţionale, cu grave consecinţe asupra dezvoltării ţării.

27. În ceea ce priveşte circulaţia bănească, perioada de criză a fost caracterizată de o permanentă şi semnificativă depreciere a leului. Deşi volumul circulaţiei băneşti a crescut de la 21,5 miliarde lei la 31 decembrie 1929, la 24,8 miliarde de lei la 31 decembrie 1933, aceasta s-a realizat în condiţiile în care venitul naţional nu mai reprezenta decât 49,4% din valoarea sa în 1928, iar preţurile mărfurilor au scăzut puternic. În interiorul ţării, deprecierea leului a fost relativ ascunsă de marea scădere a preţurilor. În plan extern, însă, la bursa din Zürich, leul a înregistrat o depreciere de 7,2% în 1931, de 11,3% în 1932 şi de 18,1% în 1933. Prin urmare, se poate aprecia că stabilizarea leului din 1929 a fost precară, iar deprecierea monetară a fost şi mai mult agravată de problemele înregistrate în industrie şi agricultură, de „exportul“ fraudulos de capitaluri din ţară, de epuizarea rezervelor de devize ale Băncii Naţionale a României, de acordarea de credite statului de către Banca Naţională pentru echilibrarea bugetului.

28. V Măsuri de ordin legislativ luate pentru depăşirea crizei Pentru atenuarea şi eliminarea efectelor crizei economice mondiale din perioada 1929-1933, guvernele care s-au succedat la putere au promovat o politică de încurajare a industriei naţionale prin adoptarea unor măsuri cu caracter protecţionist, dar şi o politică de investiţii masive, în special în agricultură. Printre măsurile protecţioniste: - creşterea tarifelor vamale şi restrângerea importurilor la bunurile de consum care puteau fi produse în ţară, - acordarea de prime de export, - încurajarea unor noi subramuri / precum industria electrotehnică, - sporirea volumului comenzilor de stat acordate întreprinderilor care activau în domeniul apărării,

29. - finanţarea întreprinderilor industriale care executau comenzi de stat prin acordarea de avansuri asupra comenzilor, - acordarea unor avantaje de ordin fiscal. Printre principalele măsuri cu caracter legislativ menite să asigure dezvoltarea economiei româneşti au fost Decretul-lege pentru prelungirea şi completarea Legii de încurajare a industriei naţionale adoptată la 14 februarie 1912, a cărei aplicabilitate a fost extinsă de mai multe ori şi „Decretului privitor la înfiinţarea de fabrici pentru produse nefabricate în ţară“ din 31 iulie 1936, care asigura condiţii avantajoase pentru importul de utilaje şi materii prime, ca şi dreptul de monopol pe o perioadă de 16-36 luni asupra pieţei de desfacere întreprinderilor ce fabricau articole de mare tehnicitate.

30. Pe baza acestei legi, întreprinderilor care fabricau articole ce nu se produceau în ţară li se asigurau condiţii avantajoase pentru procurarea din import a maşinilor şi instalaţiilor, dar şi un drept de monopol potrivit căruia nicio altă întreprindere industrială nu putea înfiinţa o industrie similară sau importa maşini destinate aceluiaşi scop. • În vederea susţinerii efortului de înarmare a ţării prin mijloace proprii şi, implicit, pentru încurajarea unei industrii naţionale de apărare, în aprilie 1937 a fost adoptată Legea pentru scutirea de taxe a maşinilor, părţilor şi accesoriilor de maşini interesând apărarea naţională. • În ceea ce priveşte comerţul intern, în aprilie 1934 a fost adoptată o nouă lege pentru organizarea camerelor de comerţ şi industrie, precum şi noul Cod comercial, după ce în 1931 se înfiinţase Oficiul Registrului Comerţului, toate aceste măsuri legislative unificând prevederilereferitoare la activitatea de comerţ şi la raporturile de schimburi.

31. Drept rezultat, în perioada următoare a avut loc o creştere a numărului firmelor comerciale, dar şi a shimburilor comerciale. Pentru echilibrarea comerţului exterior, protecţia vamală a fost ridicată pentru unele produse la cote care făceau greu accesibil importul de produse fabricate similare străine. Spre exemplu, taxele vamale la mărfurile de import au crescut în anul 1938 cu 84% faţă de anul 1929, în această perioadă peste 90% din întregul import fiind supus controlului de stat. În acelaşi timp, au fost reduse taxele vamale la o serie de produse necesare industriei, precum materii prime, maşini şi instalaţii Ca urmare, în perioada următoare a avut loc o creştere a numărului firmelor comerciale, dar şi a shimburilor comerciale. Pentru echilibrarea comerţului exterior, protecţia vamală a fost ridicată pentru unele produse la cote care făceau greu accesibil importul de produse fabricate similare străine.

32. Spre exemplu, taxele vamale la mărfurile de import au crescut în anul 1938 cu 84% faţă de anul 1929, în această perioadă peste 90% din întregul import fiind supus controlului de stat. În acelaşi timp, au fost reduse taxele vamale la o serie de produse necesare industriei, precum materii prime, maşini şi instalaţii Legea acorda tuturor debitorilor agricoli o reducere de 50% din totalul datoriilor, iar datornicii care îşi lichidau creditele în decurs de doi sau cinci ani beneficiau de reduceri suplimentare, de 70% şi respectiv 60% din totalul datoriilor. Tot pentru încurajarea agriculturii, prin Legea privitoare la organizarea şi încurajarea agriculturii din 22 martie 1937, se acordau reduceri de 25% la impozite către stat, judeţ, comună, pentru întreprinderile industriale ce înfiinţau linii de producţie în vederea folosirii materiilor prime din agricultură.

33. La 7 aprilie 1937 a fost adoptată Legea pentru încurajarea şi îndrumarea agriculturii, industrializării şi valorificării plantelor textile, prin care se acorda întreprinderilor din industria textilă ce fabricau furnituri militare o serie de avantaje, precum: scutirea de taxe ad valorem, de impozitul pe cifra de afaceri şi taxe de contingentare pentru importul maşinilor şi utilajelor etc. În acelaşi timp, întreprinderile respective aveau prioritate la executarea furniturilor statului, chiar dacă oferta era mai mare cu 7% decât a celorlalte întreprinderi. O măsură intervenţionistă a guvernului a fost şi adoptarea Decretul-lege pentru reglementarea şi controlul cartelurilor din 10 mai 1937, potrivit căruia noile fabrici se puteau înfiinţa numai cu avizul Ministerului Industriei şi Comerţului, statul îndeplinind, astfel, o funcţie de îndrumare şi control al investiţiilor.

34. Autorizarea înfiinţării presupunea dreptul de import al maşinilor necesare şi asigurarea priorităţii în procurarea devizelor. Legea mai prevedea că existenţa şi funcţionarea cartelurilor era legal autorizată cu condiţia înregistrării lor la Ministerul Industriei şi Comerţului. În acelaşi timp, însă, a crescut şi finanţarea de la bugetul statului, în anul 1937 fiind lansată o susţinută campanie de investiţii în industrie, reflectată în creşterea importului de maşini şi motoare de 2,82 ori cantitativ şi de 3,01 ori valoric în 1937, faţă de anul 1927. Pentru finanţarea industriei a avut loc şi o intensificare a participării instituţiilor de credit industrial la finanţarea ramurilor industriei grele, iar în 1937 a fost înfiinţată Banca întreprinderilor aurifere şi miniere. Statul a devenit principalul finanţator al industriei, dar şi principalul ei consumator, astfel că putea acţiona inclusiv pe cale administrativă pentru creşterea gradului de protecţie a industriei.

35. Extinderea continuă a aplicării prevederilor Legii de încurajare a industriei naţionale a urmărit încurajarea participării capitalului autohton la dezvoltarea industrială, prin condiţionarea avantajelor acordate de lege de satisfacerea cerinţelor privind utilizarea personalului national. În acelaşi timp, era prevăzută înfiinţarea unui Fond Industrial, constituit dintr-o taxă de 1% aplicată asupra valorii importurilor făcute cu scutiri de taxe vamale de întreprinderile industriale şi miniere, şi destinat exclusive ajutorării cu maşini şi instalaţii a micilor industriaşi şi meseriaşi. Primul pas spre lichidarea crizei bancare, dar şi spre ameliorarea situaţiei ţărănimii, a fost făcut prin adoptarea, la aprilie 1934, a Legii asanării datoriilor agricole şi urbane. Astfel dispoziţiile legii clarificau situaţia debitorilor faţă de institutetele de credit şi a acestora din urmă faţă de creditorii şi deponenţii lor.

36. Debitorii băncilor beneficiau de reduceri şi amânări faţă de bănci, iar băncile beneficiau de acelaşi tratament faţă de creditori şi depunători. Al doilea pas în aceeaşi direcţie a fost făcut prin adoptarea, la 8 mai 1934, a Legii pentru organizarea şi reglementarea comerţului de bancă. Astfel, Consiliul Superior Bancar, înfiinţat prin aceeaşi lege şi dirijat de BNR, prelua controlul general al organizaţiei de credit bancar, fiind abilitat să acorde autorizaţii de funcţionare, să hotărască menţinerea, lichidarea sau funcţionarea băncilor ce nu dispuneau de un minim de capital. Această lege a fost modificată în aprilie 1935 prin legea pentru refacerea creditului bancar, în 1937 suferind modificări suplimentare. În urma prevederilor legale, în perioada 1934-1941 Consiliul Superior Bancar a ordonat un număr de 85 fuzionări şi 460 de lichidări de societăţi bancare.

37. Pentru finanţarea economiei naţionale, în aprilie 1937 au fost înfiinţate trei instituţii de credit: Institutul Naţional de Credit Agricol cu un capital de un miliard (din care Banca Naţională a României cu 42% şi statul cu 50%), Institutul Naţional de Credit al Meseriaşilor cu un capital de 300 milioane lei (din care Banca Naţională a României cu două treimi şi statul cu o treime) şi Institutul Naţional de Credit Aurifer şi Metalifer, cu un capital de 300 milioane lei (din care Banca Naţională a României cu 165 milioane lei şi statul cu 100 milioane lei). Aceste institute de credit erau abilitate să emită obligaţiuni şi să acorde credite cu dobândă redusă pentru întreprinderi, fie direct, fie prin intermediul cooperativelor sau institutelor specializate. În vederea impulsionării exporturilor, statul a luat unele măsuri de creştere a avantajelor exportatorilor de produse agricole, la sfârşitul anului 1935, spre exemplu, regimul primelor de export find completat prin introducerea primelor monetare.

38. Astfel, se permitea în unele cazuri vânzarea liberă pe piaţă a devizelor convertibile obţinute din export. Anterior, în anul 1934, s-a fixat o primă de valorificare de 10.000 lei de fiecare vagon de grâu şi 12.000 lei pentru vagonul de făină exportate, prima de valorificare fiind acoperită din taxa de 0,90 lei aplicată asupra fiecărui kilogram de făină de grâu şi secară măcinată în morile considerate sistematice. În plus, exportatorii mai primeau şi prime valutare plătite de Banca Naţionala a României la cedarea devizelor din export. În acelaşi scop a fost adoptată şi Legea pentru valorificarea grâului din iulie 1937, care cuprindea măsuri aproape similare. România a menţinut toate măsurile adoptate în timpul crizei, respectiv: contingentarea importului, primele de export, monopolul statului asupra comerţului cu devize, precum şi sistemul de importuri în compensaţie.

39. Statul a intervenit în domeniul comerţului exterior şi prin regimul primelor economice şi valutare, astfel de prime fiind plătite pentru exportul de bovine, ovine, cereale etc. şi stabilite diferenţiat pe ţări şi produse. Referitor la reglementările exportului în compensaţie, introdus încă din noiembrie 1932, prin decizia ministerială din 7 mai 1934, importurile din ţările cu balanţă deficitară nu se puteau face decât în compensaţie, iar devizele obţinute din export trebuiau cedate BNR. În 1935, odată cu introducerea primei valutare, s-a modificat şi sistemul compensaţiilor: pentru fiecare produs exportat a fost stabilită o cotă variabilă între 10-30% din devizele obţinute, care trebuiau cedate BNR, restul rămânând la dispoziţia exportatorilor pentru a fi negociate în mod liber. Toate aceste măsuri protecţionsite au dus la consolidarea şi dezvoltarea economiei româneşti şi au mărit gradul de securitate economică.

40. Bibliografie Elena Cristea, Criza economică dintre anii 1929 şi 1933, în România, ASE, Bucureşti, 2007 Virgil Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Editura Independenţei Economice, Bucureşti, 1940 M. Maievschi, Contribuţii la istoria finanţelor publice ale României (1914-1944), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957 N. Marcu (coordonator), V. Bozga, I. Puia, A. Cherciu, R. Vasile, Istorie economic, EDP, Bucureşti, 1979 Ioan Scurtu, Din viaţa politică a României: studiu critic privind istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983 Victor Slăvescu, Probleme economice actuale, Bucureşti, Imprimeriile Independenţa, 1932 Victor Slăvescu, „Datoriile agricole“, în „Viitorul“, anul XXIV, nr. 7075, 3 septembrie 1931 Victor Slăvescu, Criza noastră economică şi soluţiunile ei actuale, Tipografia Copuzeanu, Bucureşti, 1932 Ştefan Zeletin, „Finanţa naţională şi politica de stat“, în „Dreptatea socială“, An I (1923), nr. 7, 15 aprilie