Interviul clinic - PowerPoint PPT Presentation

Interviul clinic

Studente: Bala Raluca, Sass Daria

Etimoligia cuvântului: gr. Diagnostikos- capacitate de a distinge; de la dia- între și gnosis- cunoaștere) denotă o activitate de cunoaștere.

Psihodiagnosticul de referă la cunoașterea factorilor psihologici ai subiectului uman, cu relevanță pentru diverse activități.

Psihodiagnosticul clinic vizează cunoașterea factorilor psihologici cu relevanță pentru sănătate și boală. Cunoașterea acestor factori se realizează prin procesul de evaluare clinică în care se utilizează metode diverse: testarea psihologică, interviul clinic (liber, structurat, semistructurat) etc.

Daniel David prezintă un model de psihodiagnostic și evaluare clinică. Modelul este unul prototip în domeniul clinic- psihodiagnostic și evaluare clinică nosologică- (gr. Nosos- rău, boală), care se referă la încadrarea tabloului clinic al pacientului într-o anumită categorie de tulburare psihică.

În funcție de orientarea teoretică din psihologia clinică, există și alte modele de psihodiagnostic și evaluare clinică (de exemplu, psihodiagnostic și evaluare clinică funcțională, în care nu se urmărește încadrarea tabloului clinic al pacientului într-o categorie nosologică, ci identificarea unor factori psihologici, cognitivi- comportamentali, care să explice tabloul clinic și problemele de viață ale pacientului).

• Încadrarea tabloului clinic al pacientului într-o anumită categorie nosologică (fazele I și II se realizează prin interviu clinic și testate psihologică) ;
• Particularizarea, detalierea și sintetizarea datelor culese în fazele I și II, pentru a înțelege mai bine dinamica fiecărui individ, dincolo de categoria nosologică în care a fost încadrat tabloul său clinic. Aici se detaliază diagnosticul nosologic în probleme concrete de viață pentru fiecare pacient (faza III se realizează prin interviu clinic și testate psihologică).

• “clinic” = cuvântul grecesc “kline” (pat);
• examenul clinic = vizeazădemersul de obţinere de informaţii la patul bolnavului (medicină);
• învăţământ clinic = se referă la procesul de dobândire de cunoştiinţe în contact direct cu bolnavul, lângă patul acestuia ;

Carl Rogers

(1902-1987)

• Noţiuni:
• acceptarea celuilalt;
• centrarea pe persoană;

• empatie;
• non-directivitatea;
• comprehensiune.

Factori:

• obiectivele interviului: diagnostic, terapie, cercetare etc.;
• modelele teoretice şi formarea profesională a clinicianului;
• personalitatea, vârsta subiecţilor şi aspectele particulare ale interacţiunii în cursul interviului;
• persoana care formulează cererea, cui îi aparţine iniţiativa interviului: subiectului, familiei, instituţiei, cercetătorului;
• momentul şi condiţiile în care se desfăşoară interviul: prin conversaţie, mediul spitalicesc sau consultaţia externă, context de criză sau nu.

• spun tot ce au pe suflet, uneori cu un debit verbal greu de întrerupt;
• scot în evidenţă anumite probleme,

dar ascund unele aspecte neplăcute,

jenante;

• prezintă confuz problemelor lor,

datorită mecanismelor de apărare.

• interviul non-directiv: este centrat pe persoană;
• interviul semi-directiv: are la bază un ghid care cuprinde principalele teme ce vor fi explorate împreuna cu subiectul;
• interviul directiv: folosit în cadrul psihologiei clinice pentru completarea informaţiilor obţinute cu ajutorul altor metode.

• date de identificare;
• motivul internării;
• istoria bolii actuale;
• boli anterioare;
• anamneza;
• examinarea statusului mental;

- dispoziţie, stări afective şi gradul de adecvare ale acestora la situaţie;

- vorbire;

- tulburări perceptive;

- gândire-procese, forme, conţinuturi;

- procesele senzoriale şi cognitive: ritmul şi nivelul conştiinţei, orientarea spaţio-temporală, memorie, concentrare, gândire abstractă, nivel informaţional şi inteligenţă:

- capacitatea de autocontrol;

- coerenţa, claritatea, spirit critic.

• Pregătirea pentru interviul inițial
• Determinarea scopului interviului.
• Clasificarea parametrilor interviului
• Conceptualizarea interviului ca ”o muncă în doi”
• Ascultarea cu atenție și interes a pacientului
• Structura interviului
• Utilizarea unor termeni concreți
• Combinarea interviului
• Identificarea antecedentelor și consecințelor devierilor comportamentale

• Distingere între aptitudini și motivație
• Stabilirea unui etalon de comportamente
• Evitarea unor patternuri de expentanțe
• Utilizarea unor strategii de infirmare a diagnosticului
• Evitarea erorii fundamentale de atribuire
• Combinarea datelor statistice de la testări cu cele de la interviu
• Să nu se pună un diagnostic în timpul ședinței interviului
• Alternative
• Stabilirea duratei ședinței

• Indicat ca interviul să înceapă cu o discuție despre situații care îl pun pe pacient într-o poziție confortabilă de încredere și siguranță -> duce la dezanxientizarea lui și poate facilita comunicarea dintre pacient și clinician.
• În această fază se inregistreză numele și prenumele pacientului, vârsta, cetățenia, naționalitatea și domiciliul, date furnizate de pacient sau aparținători- în cazul unor tulburări grave sau a copiilor. Se notează și motivul trimiterii.
• Dacă terapeutul dovedește cunoștințe în domeniul de interes al pacientului, aceasta poate contribui la dezvoltarea pozitivă mai rapidă a relației terapeutice.
• Apoi, treptat, se virează spre obiectul interviului, menținând un limbaj de interfață, cu caracteristici diferite de la pacient la pacient.

• În continuare, interviul trebuie să vizeze următoarele aspecte, care aproximează de fapt, axele de diagnostic din DSM:
• Descrierea acurată a tabloului clinic (Axa 1- tulburările clinice, Axa 2- Tulburările de personalitate), debutul și evoluția acestuia: ”De când au început problemele? De când ai observat aceste modoficări? Înainte de Crăciun? ”
• Prezența altor boli somatice sau psihice, internări anterioare (Axa 3- condițiile medicale);
• Condițiile socio-economice, informații despre familie, situații stresante (Axa 4- stresorii psihosociali);
• O perspectivă generală asupra stării pacientului (Axa 5- indicele global de funcționare)

• Această fază se încheie prin realizarea unui diagnostic nosologic ipotetic și identificarea unor factori ipotetici declanșatori, determinanți, favorizanți, predispozanți și de menținere a simptomatologiei.

• În acesată fază urmează o investigare detaliată a comportamentului și funcțiilor psihice.

Investigarea prin interviu trebuie să fie dublată de o investigare obiectivă prin teste psihologice, acolo unde acest lucru este posibil.

• Componentele psihologice investigate în cursul interviului clinic:
• Factorul perceptiv
• Comportament
• Memorie
• Dispoziție afectivă
• Personalitate
• Depersonalizare, derealizare
• Obsesii
• Compulsii
• Atenție
• Gândire și inteligență
• Orienaterea
• Conștiința bolii

• La sfârșitul acestei faze, se clasifică și

se definitivează diagnosticul nozologic prezumptiv.

• În faza a treia, în cadrul psihodiagnosticului și evaluării clinice, se poate trece la o investigație detaliată, care vizează surprinderea structurii și dinamicii individuale a pacientului și oferă informații suplimentare (față de cele obținute în primele două faze care au contribuit la diagnosticul nosologic), prin reliefarea modului în care categoria nosologică se particularizează în cazul pacientului în discuție. Analiza vizează cele patru nivele de analiză a subiectului uman: subiectiv-afectiv (emoțional), cognitiv, comportamental și biologic-fizilogic.

• La sfârșitul fazei a treia, avem atât o categorie de diagnostic nosologic, cât și particularizarea acesteia prin surprinderea dinamicii individuale a pacientului.

• Formularea diagnosticului nosologic- DSM- faza I și II
• Detalierea diagnosticului nosologic prin surprinderea dinamicii acestuia în cazul unui pacient- țintă (faza III);
• Operaționalizarea diagnosticului nosologic în probleme de viață specifice pacientului (stabilirea listei de probleme).

• Alternanța întrebărilor deschise (mai ales la început) cu întrebări țintite/închise (mai ales după stabilirea unei comunicări deschise și fluente);
• Comunicare non-verbala adecvată;
• Reflectări empatice frecvente;
• Atenție la ce spune pacientul, dar și la cum spune. Modul în care spune un lucru arată perspectiva lui asupra lucrurilor.

Sursele rezistențelor care apar din partea pacientului pot fi:

• Pacientul este prea grav afectat de boala sa pentru a susține o comunicare relevantă;
• Expectanțele sale față de terapeut sau terapie sunt nesatisfăcute;
• A fost adus împotriva voinței lui.

• Reflectarea empatică a rezistenței pacientului;
• Abordarea indirectă a pacientului;
• Oferirea de întăriri pentru implicarea pacientului în procesul de diagnostic.