Calatori si calatorii prin corpul uman .

1. Calatorisicalatoriiprincorpuluman.

2. Ochiuluman Ochiul este un organ a cărui principală funcție este cea de a detecta lumina. Se compune dintr-un sistem sensibil la schimbările de lumină, capabil să le transforme în impulsuri nervoase. Ochii cei mai simpli nu fac altceva decât să detecteze dacă obiectele din jur sunt luminate sau obscure. Cei mai complecși folosesc la percepția vizuală. Ochii compuși se găsesc la artropode (insecte și animale similare)[1] și sunt formați din mai mulți ochi simpli care permit formarea unei vederi panoramice în mozaic. La majoritatea vertebratelor și câteva moluște, ochiul funcționează prin proiectarea imaginilor pe o retină sensibilă la lumină, de unde se transmite un semnal spre encefal prin intermediul nervului optic. Ochiul are o formă sferică, este umplut de o substanță transparentă, gelationoasă numită umoare vitroasă, are o lentilă de focalizare numită cristalin și, adeseori, un mușchi numit iris, care reglează cantitatea de lumină care intră.

3. CreierulUman Creierul sau encefalul (lat. cerebrum, grec. Ενκέφαλον, encephalon) reprezintă partea sistemului nervos central aflată în interiorul craniului. El controlează numeroase funcții ale organismului ca bătăile inimii, mersul și alergarea, generarea de gânduri și emoții. Creierul la animalele vertebrate este protejat de cutia craniană, fiind căptușit cu o membrană (meninge). Într-un creier uman există între 85 și 100 miliarde de neuroni, fiecare dintre ei având cam 10.000 de conexiuni. Creierul funcționează ca un sistem centralizat complex la un nivel superior, ce coordonează comportarea organismului în funcție de informațiile primite. De fapt, nu toate informațiile de la nervii periferici ajung până la scoarța cerebrală, ci sunt prin împletiturile nervilor (plexuri) reținute la unii centri nervoși externi, precum măduva spinării sau bulbul rahidian. Deci, la unele informații reacționăm inconștient prin reflexe. La animalele cu un sistem nervos superior, ca și la om, există acest sistem nervos autonom, care funcționează independent de sistemul nervos central (din creier). Acest sistem nervos autonom coordonează mai rapid, ușurează activitatea cerebrală, care ar fi supraîncărcat de informații, putând ajunge la blocarea activității cerebrale (inhibiția corticală). Printre astfel de reflexe ale sistemului nervos vegetativ se pot aminti: respirația, activitatea cardiacă, digestia, excreția, setea, ca și reproducția (înmulțirea speciei). Funcțiunea creierului se realizează printr-o rețea densă de neuroni - această activitate a creierului se măsoară prin EEG (electro-encefalo-gramă) - care stabilesc intensitatea biocurenților produși la acest nivel. Diferențierea structurală și funcțională a celulelor nervoase cu diferite ierarhii pe scara evoluției speciilor se manifestă prin apariția inteligentei și a capacității de a învăța, prin proprietățile plastice neuronale.

4. Plamani • Salt la: Navigare, căutare • Pulmon uman (cu inimă) • Plămânul (lat.pulmo) este un organ pereche la vertebrate, specializat pentru funcția de respirație, făcând parte din aparatul respirator.Animalele amfibii pe lângă plămâni mai au posibilitatea unei respirații branhiale acvatice asemănător peștilor. La animalele mamifere pulmonul este asemănător pulmonului uman, fiind alcătuit din pulmonul drept și stâng care sunt compartimentați în lobi (apicali, cardiac, diafragmatici).Pulmonul nu are o musculatură proprie procesul de inspirație este realizat activ de mușchii intercostali și mușchiul diafragmic, pe când expirația este realizată în mod pasiv. • Plămânii se găsesc în cutia toracică thorax fiind prin șanțuri împărțit în mai mulți lobi denumirea lor fiind dată de organul învecinat.Pulmonul este învelit de o membrană seroasă pleură lipsa aerului între pulmon, pleură și peretele toracic asigură procesul de inspirație prin dilatarea coșului pieptului care atrage după sine dilatarea plămânilor.In cazul unui pneumotorax când pătrunde aer în spațiul amintit pulmonul colabează nemai fiind alipit de pleură.Plămânul uman este alcătuit din lobul drept (Pulmo dexter) și lobul stâng (Pulmo sinister) împărțit la rândul lor prin adâncituri (șanțuri) în lobii pulmonari (Lobus superior et inferior), lobii apicali (Apex pulmonis), lobul cardiac, lobuli diafragmatici denumiți după organul vecin.Plămânul stâng este mai mic, datorită spațiului necesar cordului în cavitatea toracică, într-o poziție centrală se află bifurcația traheală (Bifurcatio tracheae) în bronhii, care la rândul lor se vor bifurca dicotomic în plămân în bronhiole, capacitatea medie de aer dintr-un pulmon este de 4100 - 5000 mL.Structura internă a plămânului aspect spongios, fiind alcătuit dintr-un sistem de bronhii (arborele bronṣic) ramificate care după fiecare ramificație devin tot mai fine (subțiri) terminându-se cu niște săculețe (alveole) care sunt de capilare sanguine bogat vascularizate, la acest nivel producându-se schimbul de gaze (CO2 și O2).

5. Inimă • Inima sau cordul este organul reprezentativ al aparatului cardiovascular, ea fiind situată în cutia toracică. Are un rol vital în circulația sângelui și implicit în menținerea vieții. Inima este un organ musculos ai cărui pereți au trei părți: • miocardul, • endocardul, • epicardul. • Inima omului, de altfel ca și inima tuturor mamiferelor, are patru camere: atriu drept și stâng, și ventricul drept și stâng. • Conform ultimelor studii făcute de Karolinska-Institute din Stockholm, inima se regenerează in proporție de ca. 50% pe parcursul vieții. La 25 de ani inima se regenerează in proporție de ca. 1% ajungând la 75 de ani la un ritm de regenerare de 0,45%.