Motivul horei în “ Ion ” de Liviu Rebreanu

1. Motivul horei în “Ion”de Liviu Rebreanu

2. Acţiunea romanului este dispusă pe două planuri, care se derulează şi se intersectează, constituind, de fapt, imagini ale aceleiaşi lumi, asamblându-se într-o realitate complexă care conferă impresia viziunii totale, de unde şi ideea de monografie a satului transilvănean. Cele două planuri-al ţăranilor, cu Ion în centru, şi al intelectualităţii rurale, cu insistenţă asupra familiei Herdelea- sunt adunate la un loc de către prozator în prima secvenţă, care înfăţişează viaţa satului: hora, pretext de întâlnire a personajelor, aşezate după grupuri şi ierarhii, surprinse în atitudini semnificative. Scena horei surprinde locuitorii satului Pripas în curtea Tudosiei, văduva lui Maxim Oprea, aflaţi în plină sărbătoare, naratorul foloseşte descrierea pentru a prezenta cadrul animat de veselia jucătorilor: ‚’Duminica. Satul e la hora. Şi hora e pe uliţa din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea.’’, precum şi în crearea atmosferei şi impresiei de verosimilitate a lumii ficţionale: ‚’Hora e in toi... Locul geme de oameni... Nucii bătrâni de lângă şură ţin umbră. [...] De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte...’’ În centrul adunării se află grupul jucătorilor. După ce la începutul secolului al XX-lea, literatura română fusese orientată spre idilizarea lumii satului, perioda interbelică a însemnat o reaşezare a discursului literar în faţa exigenţelor valorii estetice, permiţând scriitorilor o mare varietate de mijloace de reprezentare a realităţii. Între prozatorii vremii, Liviu Rebreanu stă în linia întâi, fiind şi cel care, prin Ion (1920), deschide larg calea romanului românesc modern, dând o capodoperă în maniera realismului dur, afirmat în literatura universală prin romanele lui Balzac, Stendhal sau Zola. Tema operei o constituie zugrăvirea universului satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, în centrul căruia stă imaginea ţăranului român care luptă pentru pământ. Întreaga acţiune a romanului corespunde figurii grafice pe care prozatorul şi-o construise, figură ce reprezintă întruchiparea dorinţei creatorului de a realiza o operă perfectă, asemenea cercului, un roman ce va reprezenta, „un corp sferoid’’. Această concepţie se reflectă artistic în structura circulară a romanului realizată prin simetria incipitului cu finalul, prin metafora drumului pe care lectorul este purtat în primele pagini, drum despre care s-a spus că face legătura dintre lumea reală, cotidiană şi lumea cărţilor, fictivă: „Urmându-l, intrăm şi ieşim, ca printr-o poartă, din roman. E o cale de acces, la capătul lui se află realul, iar la celălalt imaginarul, două lumi asemănătoare şi diferite, vecine şi totuşi iremediabil despărţite, ceea ce le desparte este ceea ce le leagă: drumul.’’ (N. Manolescu, „Arca lui Noe’’). Se întâmplă astfel intrarea în ficţiune, acomodare a lectorului cu geografia locurilor ce urmează a fi scena întâmplărilor, încorporarea lui în universul romanesc, ca martor al unei vieţi imaginare.

3. Rolul horei în viaţa comunităţii săteşti este acela de a-i asigura coeziunea şi de a facilita întemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic, de aici şi prezenţa în joc doar a flăcăilor şi a fetelor. În atenţia vocii narative se află figura lui Ion, care, stăpânit de o obsesivă dorinţă de a avea pământ, îşi vede visurile realizate prin apropierea de Ana, fiica lui Vasile Baciu, unul dintre bogaţii satului, cu care va intra în conflict nu doar în duminica horei, ci pe tot parcursul romanului. În vederea atingerii scopului propus, protagonistul îşi reprimă dragostea pentru Florica, o fată frumoasă, dar săracă, acordându-i tot timpul fetei înstărite: „Ion urmări din ochi pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut. Tot atunci zări mai alături pe Florica, fata vădanei lui Maxim Oprea, cu care se ţinuse până acum, puţin posomorâtă, dar mai frumoasă ca oricând. Flăcăul clipi aspru, ca şi când ar fi vrut să-şi alunge un gând din creieri[...] Nu-i fusese dragă Ana şi nici acuma nu-şi dădea seama bine dacă-i e dragă. Iubise pe Florica şi de câte ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că tot o mai iubeşte. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline şi umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştrii ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri, şi case, şi vite multe...’’. Hotărârea flăcăului de a dansa cu Ana, marchează începutul conflictului, anunţând într-un fel cele ce vor urma, anunţând care va fi rezultatul alegerii la care protagonistul va fi supus pe parcursul firului narativ. Confruntarea verbală cu tatăl fetei alese anticipează, de asemenea, conflictul permanent ce va domina relaţia celor doi. Ruşinea pe care i-o face, la horă, în faţa satului, prin atributele de „hoţ’’, „tâlhar’’ sau „sărăntoc’’, datorate faptului că umblă să-i ia fata promisă altui ţăran cu acelaşi rang ca şi el, George, provoacă dorinţa acestuia de a se răzbuna, de a-i întoarce ofensa primită. Descrierea jocului tradiţional reprezintă o pagină etnografică memorabilă, prin portul popular, paşii specifici, vigoarea dansului şi năvala cântecului susţinut de figurile pitoreşti ale lăutarilor. Cercul horei, centru al lumii satului, este o descătuşare dionisiacă de energii. Obiectivul romancierului înregistrează pe rând lăutarii, care cântă sub şopron, ritmul îndrăcit al jocului, gesturile flăcăilor, care îi ciocnesc cizmele „Zecile de perechi bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşază în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire. Cu cât Briceag iuţeşte cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, îşi înfloresc jocul, trec fetele pe sub mână, le dau drumul să se învârtească singure, ţopăie pe loc ridicând tălpile, îşi ciocnesc zgomotos călcâiele, îşi pleznesc tureacii cizmelor cu palmele năduşite’’...În continuare, obiectivul romancierului înregistrează grupul fetelor nepoftite la joc ce privesc cu jind la mulţimea de feţe ce le zâmbesc prinse în frenezia jocului, al babelor care-şi admir odraslele şi al copiilor, care pândesc poalele fetelor. Este prezentă şi Savista, oloaga satului, piaza rea, colpoltoare a veştilor rele în sat, înfăţişată cu un portret grotesc. Cu desăvârşită măiestrie Rebrenu realizează un tablou complet, detaliat în care fiecare îşi are locul, statutul şi importanţa, în funcţie de sex, vârstă, stare civilă precum şi avere sau poziţia deţinută în cadrul societăţii satului ardelenesc. Astfel, fruntaşii satului, primarul şi chiaburii, discută separat de ţăranii mijlocaşi aşezaţi pe prispă. În satul tradiţional, lipsa pământului, ca unică dovadă a avuţiei, este echivalentă cu lipsa demnităţii umane, fapt redat indirect prin atitudinea lui Alexandru Glanetaşu: „Pe de lături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuşi să se amestece între bogătaşi.’’ La eveniment iau parte şi intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învăţătorului Herdelea, ce vin să privească „petrecerea poporului’’, fără a se amesteca însă în joc, insistenţele lui George adresate atât Laurei cât şi lui Titu, de a participa activ la sărbătoare, par chiar să jignească provocând indignarea doamnei Herdelea, „care nu ar fi îngăduit nici în ruptul capului ca fata ei să se amestece printre ţărani’’, dar şi a fetei ce pare tare surprinsă de îndrăzneala flăcăului: „O, auzi ce idee!... Mă mir că nu vi-i...’’

4. La sfârşitul petrecerii, flacăii merg la cârciuma unde se iscă o înfruntare între cei doi pretendenţi, în aparenţă pentru plata lăutarilor, în fapt pentru dreptul de a o lua de soţie pe Ana, înfruntare ce se sfârşeşte cu victoria lui Ion , care îl răpune cu parul pe George. Scena alimentează pornirea lui George de a se răzbuna şi este construită simetric cu aceea din finalul romanului, când acesta din urmă îl răpune cu sapa pe Ion. Conturul întregii scene are caracter simbolic, în concepţia exegeţilor această horă ar avea o foarte mare contribuţie în derularea fabulei, fiind scena în care destinul fiecarui personaj este scris fără vreo posibilitate prea mare de a mai fi schimbat: „Hora din primul capitol este o horă a soartei. Vasile Baciu exclamă: ‚’ O fată am şi eu şi nu-mi place fata pe care o am.’’ Conflictul e deja schiţat. Bătaia dintre Ion şi George, de la cârciumă, este ca o repetiţie generală în vederea crimei.’’ (N. Manolescu, op cit). Liviu Rebreanu excelează în prezentarea vieţii ţărăneşti desfăşurate sub semnul experienţei colective- hora, naşterea, nunta, botezul, slujba duminicală, judecarea vinovaţilor, înmormântarea-toate aceste aspecte zugrăvite magistral, degajând o puternică senzaţie de viaţă reală.

5. REFERINŢE CRITICE „Spre deosebire de literatura poporanistă şi sămănătoristă, lărgind şi aducând observaţia realistă din proza lui Slavici, romanul lui Rebreanu înfăţişează un univers rural adânc diferenţiat. Întregul conflict al cărţii se bizuie pe lupta aprigă pentru pământ. Chiar din primele pagini ne izbeşte o realitate socială complexă, în care ierarhiile sunt precizate şi determină întregul mecanism al rezistenţei. Scurta petrecere duminicală la horă, se desfăşoară după anumite norme rezumative pentru viaţa zilnică a satului. Ştefan Hotnog, ‚’un chiabur cu burta umflată’’, pe care şi-o mângâie mereu, ‚’parcă ar avea junghiuri’’ tronează în mijlocul oamenilor vârstnici şi-i caută în conversaţii ‚’clenciuri’’ primarului, spre a-şi dovedi importanţa. Alexandru Glanetaşu, ‚’pe de lături ca un câine la uşa bucătariei, trage cu urechea, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi’’. Aceştia se ţin semeţi chiar înaintea autorităţilor, de altfel foarte prevenitoare cu ei. Vasile Baciu nu se sfiieşte nici de popă, nici de învăţător. El nu concepe să-şi mărite fata decât tot cu un gospodar de seama lui. ‚Mie -mi trebuie ginere cumsecade, nu fleandură...’’ declară răspicat. Pe Ion îl numeşte ‚’golan’’, ‚’hoţ’’, în faţa întregului sat. ‚’Ce are hoţul cu fata mea? Ce are?...’’, strigă, mânios în gura mare. Şi George se poartă ca un fecior de oameni bogaţi, cinsteşte pe flăcăi la cârciumă, plăteşte lăutarii... Tovarăşii săi de chef îl încojoară cu o prietenie mai mult servilă decât respectuoasă. Dar în acest sat există şi ţărani săraci lipiţi, care trudesc fără spor, asemenea lui Ion, pe o sfoară nenorocită de pământ. Ei simt în fiecare moment al vieţii apăsarea mizeriei.” (Ov. S. Crohmălniceanu, „Literatura română între cele două războaie mondiale”-Realismul dur).