Apocalipsa

1. Apocalipsa Prologul

2. Prologul (1,1-8) • Cele 8 vers. de deschidere oferă un sumar general și informații vitale despre conținutul întregii cărți. • Prologul explică cum și pentru care scop a fost scrisă cartea, introduce autorul cărții și descrie natura și temele principale. • Prologul conține 3 părți: • Secțiunea de introducere (1,1-3) • Mulțumirile și doxologia (1,4-6) 3. Proclamarea principalei teme (1,7-8)

3. 1. Introducerea (1,1-3) • Este o introducere tipică pentru o scrisoare antică. • Autorul dă titlul cărții, apoi oferă câteva informații de bază despre autorul cărții, despre cum a fost primită descoperirea, natura și scopul cărții și despre cum ar trebui cartea scrisă.

4. Vers.1 • Descoperirea lui Isus Hristos. Cuv. „descoperire” vine din grecul apokalupsis (Apocalipsa) care este un cuv. compus din apo (plecat din) și kalupsis ( o acoperitoare). Apoc. - „a descoperi un lucru acoperit”, „a dezveli”. Termenul denotă dezvăluirea, divulgarea, unui lucru care anterior era secret, ascuns sau sigilat. În Noul Testament este exlusiv folosit cu referință la descoperirea divină (Lc. 2,32; Rom.16,25; Efes.3,5). • Fraza „lui Isus Hristos” poate fi interpretată atât ca un genitiv subiectiv cât și ca unul obiectiv. Poate să se refere la Hristos ca Cel ce descoperă (descoperirea de la Isus Hr.), fie la Cel ce este descoperit (descoperirea despre Isus Hristos).

5. Gramatical amândouă interpretările sunt posibile. • Contextul favorizează prima semnficație deoarece Isus a primit descoperirea și apoi a oferit-o lui Ioan (22,16). • Oricum textul Îl identifică pe Dumnezeu Tatăl ca autor al Apocalipsei (1,1; 22,6) mai mult decât pe Isus care este prezentat în carte ca mediator al revelației. • Din punctul de vedere al activității lui Isus, cea de-a doua senificație este și ea direct inclusă în carte. • În timp ce cartea este „descoperirea de la Isus Hristos”, în același timp ea este „descoperirea despre Isus Hristos” și activitatea Sa salvatoare în favoarea poporului Său credincios.

6. Lucrurile care au să se întâmple curând (gr. Ha dei genesthai) se regăsesște și în Dan.2,28 și în discursul Domnului Isus de pe Muntele Măslinilor (Mat.24,6; Mc.13,7; Lc.21,9). În lumina acestui fundal, cuv. „trebuie” trebuie înțeles nu ca însemnând necesitatea unei sorți oarbe, ci siguranța împlinirii scopului descoperirii lui Dumnezeu prin profeții Săi. • Le-a făcut-o cunoscut (gr. semaino): a arăta prin semne sau simboluri, a explica, a exprima ceva în semne ori simboluri, a face cunoscut. Sensul este acela de a transmite sau a face cunoscut ceva prin semne. • În alte locuri din Noul Testament cuvântul este folosit pentru o prezentare figurativă care arată către o împlinire viitoare (Ioan 12,33; 18,32; 21,19; Fapte 11,28).

7. Care a spus tot ce a văzut (gr. matureo) a mărturisi, a fi martor. Verbul e la trecut, în așa zisul aorist epistolar, ceea ce sugerează că Ioan a scris cartea având pe cititorii săi în minte; când vor fi citit Apocalisa, din punctul de vedere al timpului lor, mărturia va fi deja în trecut. Vb. apare doar aici și în 22,16,18,20 și se referă la comunicarea descoperirii divine. • Cuvântul lui Dumnezeu și mărturia lui Isus Hristos. De trei ori fraza „cuvântul lui Dumnezeu” și „mărturia lui Isus Hristos” sunt unite în carte (1,2.9; 20,4). „Cuvântul lui Dumnezeu” („cuvântul Domnului”) în Vechiul Testament funcționează ca o expresie tehnică pentru mesajul pe care profetul îl primește de la Dumnezeu (Ier.1,2; Osea 1,1; Ioel 1,1). Uneori „cuvântul lui Dumnezeu” e suplinit cu „pe care l-a văzut” (Is.2,1; Mic.1,1). • Aceasta sugerează că acest „cuvânt al lui Dumnezeu” din Apoc. trebuie înțeles în același mod precum „cuvântul Domnului” din Vechiul Testament.

8. Când Ioan se referă la „tot ce a văzut” ca fiind „cuvântul lui Dumnezeu”, el sugerează că se consideră pe sine în linia profeților Vechiului Testament și că Apocalipsa are toată autoritatea profețiilor Vechiului Testament. • Contextul indică că expresia „mărturia lui Isus Hristos” în greacă este la genitivul subiectiv, deci fraza se referă la „cuvântul lui Dumnezeu” pe care Isus i l-a comunicat lui Ioan în prezentarea vizionară („ceea ce Ioan a văzut”).

9. Vers. 3 • Ferice de cine citește și de cei ce ascultă. Această referință denotă citirea publică a cărții în cadrul bisericii. • Cuv. „ferice” în gr. este „makarios” (fericit). Este același cuvânt folosit de Isus predica de pe Muntele fericirilor (Mat.5,3-12). • În Noul Testament, cuvântul înseamnă mai mult decât doar fericire în sens lumesc; se referă la o bucurie profundă a celor ce îndelung au așteptat salvarea promisă de Dumnezeu și care acum încep experiența îm plinirii ei. Makarioi reprezintă profunda și suprema bucurie.

10. Sunt șapte fericiri în Apocalipsa (1,3; 14,13; 16,15; 19,9; 20,6; 22,7; 22,14). • Toate acestea sunt așezate într-o atentă structură hiastică: A 1,3 – citirea cărții B 14,13 – moartea C 16,15 – păzind hainele Cˈ19,9 – cina nunții Bˈ 22,7 – moartea Aˈ 22,7 – citirea cărții D 22,14 – spălarea hainelor • Se poate observa o corelare între prima, a II-a și a III-a fericire și între a VI-a, a V-a și a IV-a. • Prima și a VI-a deschid și închid cartea, în timp ce a II-a e paralelă cu a V-a și a III-a se potrivește cu a IV-a. • A VII-a pare să reprezinte climaxul fericirilor arătând bucuria imensă a urmașilor lui Hristos descoperită în curățirea hainelor caracterului lor. • Această structură înșeptită a fericirilor este balansată de apariția înșăptită a cuvintelor „nenorocire” și „vai” (8,13; 9,12; 11,14; 12,12; 18,10; 16,19).

11. Expunerea • Introducerea prologului trasează puntele care sunt importante pentru înțelegerea viitoarelor părți dificile ale cărții. • 1,1 Ioan deschide cartea cu fraza „descoperirea lui Isus Hristos” care funcționează ca titlu al ei. • Ultima carte a Bibliei începe acolo unde se încheie cele patru evanghelii. În evanghelii, Isus Hristos este descris ca omul din Nazaret ca oricare ființă umană. Apocalipsa explică că la înălțarea Sa, Hristos a fost așezat pe tronul univesului la dreapta Tatălui. Nu mai este omul suferinței, ci Domnul Domnilor peste întregul univers.

12. Cititorii trebuie să înțeleagă din start că ultima carte a Scripturii nu este „descoperirea” (așa cum în mod obișnuit este prezentată) oribilelor evenimete viitoare (bătălia Armaghedonului, foamea, persecuția, judecata), ci mai degrabă cartea expune clar că este descoperirea lui Isus Hristos. • A fost intenționată să creeze un portret al lui Isus pe care nu-l mai gasim nicăieri în altă parte. • Cartea Îl prezintă pe Isus ca fiind A-ul și Z-ul istoriei, începutul și sfârșitul (21,6; 22,13) și Cel dintâi și Cel de pe urmă (1,17; 2,8; 22,13). • Dacă Îl scoatem pe Hristos din carte, ea va deveni o „Apocalisă Hollywood-iană” a unor lucruri oribile și evenimente bizare – o carte ce prezintă un viitor înspăimântător și fără speranță. • Apocalipsa conține evanghelia lui Isus Hristos în înțelesul cel mai profund al cuvântului „evanghelie” - „vestea bună”.

13. Ioan prezintă apoi scopul cărții și anume să prezinte poporului lui Dumnezeu lucrurile care trebuie să se întâmple curând. Această frază indică în primul rând către Daniel 2,28, mai apoi la ce a spus Domnul Isus pe Muntele Măslinilor (Mat.24,6; Mc.13,7; Lc.21,9). Ioan le spune cititorilor că scopul cărții este să asigure că Dumnezeu va împlini lucrurile prezise prin Daniel și indicate de Isus. • Faptul că unele lucruri trebuie să aibă loc ne indică că evenimentele lumii nu sunt modelate nici de soarta oarbă, nici de inițiativa umană ci mai degrabă ele se desfășoară conform unui plan decis de Dumnezeu înainte de toată veșnicia. • Odată cu crucea omenirea a intrat în faza ei finală. • Între cruce și revenire sunt unele lucruri care trebuie să se petreacă în planul lui Dumnezeu, lucruri descoperite prin Ioan. • Scopul cărții este să explice din persepctiva lui Dumnezeu de ce și cum acele evenimente se vor petrece. Scopul nu este satisfacerea unei curiozități obsesive legată de viitor, ci să ne asigure că Dumnezeu conduce viitorul.

14. Evenimentele din Apocalipsa trebuie să se împlinească curând (1,1.3; 22,6). Chiar din zilele lui Ioan, a doua venire este prezentată ca fiind „curând” (2,16; 3,11; 22,7.12.20). • Cum ar trebui să înțelegem această iminență a sfârșitului în lumina faptului că apropae 2000 de ani au trecut de când a fost dată promisunea prin Ioan? • Pare clar că Ioan nu se concentrează pe împlinirea finală a profețiilor cu privire la sfârșit ci pe începutul împlinirii. • Acest „curând” trebuie, înainte de toate, să fie înțeles din perspectiva lui Dumnezeu. Pentru El 1000 de ani e ca o zi (2 Petr.3,8). Realizarea planurilor Sale legate de pământ a intrat în faza finală. De aceea din perspectiva Sa „timpul este aproape” (1,3). Pentru Satana, apoi, timpul este scurt (12,10-12).

15. Acest „curând” are o aplicație specială cu referire la oamenii de pe pământ. Timpul și oportunitatea de a fi gata pentru revenire este întodeauna acum, mai degrabă decât în viitor. Cititorii Apocalipsei sunt grăbiți să realizeze iminența revenirii în timpul lor. Revenirea era „curând” încă din timpul lui Ioan; de atunci, ea a fost mai aproape cu fiecare generație. • În continuare Ioan explică că revelația i-a fost descoperită prin Isus Hristos. Textul pare să indice că nu Ioan ci Dumnezeu a ales simbolurile Apocalipsei. Ceea ce Ioan a văzut în viziune, acum înregistrează, sub insirația Duhului Sfânt, în cuvintele sale. • Simbolurile Apocalipsei apela, și încă o face, nu doar la intelectul ci și la emoțiile cititorilor sau ascultătorilor.

16. 1,2 Ioan mărturisește ceea ce a văzut. Apocalipsa este autorizată de Dumnezeu. Ca martor credincios, profetul inspirat comunică tot ceea ce a văzut și auzit în viziune. • Apocalipsa este cuvântul lui Dumnezeu pentru că El este autorul. Când Hristos comunică cuvântul lui Dumnezeu prin profeți într-o prezentare vizionară simbolică, ea devine mărturia lui Isus Hristos. • Conform Apoc.19,10, mărturia lui Isus Hristos este „spiritul profetic” sau „duhul proorociei”. • Ioan a scris mărturia lui Isus și a transmis-o poporului lui Dumnezeu ca fiind cuvântul profetic. • Ioan prezintă foarte clar că mesajul Apocalipsei nu reprezintă propriile sale idei.

17. Introducerea prologului se încheie cu o promisiune: ferice de cine citește și ascultă. • Dat fiind faptul că această fericire face parte din cele 7 ale cărții și că numărul 7 joacă un rol crucial în carte, însemnând împlinirea divină și totalitatea, este probabil că nu e o coincidență faptul că sunt șapte fericiri în cartea Apocalipsei. Aceasta sugerează plinătatea fericirii și binecuvântării promise fiecărui creștin. • Promisiunea este făcută celor ce citesc și ascultă și fără îndoială că se referă la citirea scrisorii în biserică. • În timp ce cititul și ascultatul profeției sunt foarte importante, plinătatea binecuvântării este în mod particular asupra celor ce păzesc mesajul ei. Această binecuvântare este repetată la finalul cărții (22,7). • Fericită este biserica care primește cuvântul lui Dumnezeu și mărturia lui Isus în mod serios, pentru că timpul este aproape.

18. Muțumirile și doxologia (1,4-6) • După ce oferă informațiile de bază privind scopul și conținutul lucrării sale, Ioan se adresează destinatarilor originali ai cărții. Textul conține salutul Trinitarian ce este absorbit într-un elogiu ce glorifică pe Hristos pentru marele Său act de salvare în favoarea poporului Său.

19. Vers. 4 • Har și pace. Aceasta formulă este folosită de Pavel și Petru la începutul scrisorilor lor (Rom.1,7; 1Cor.1,3; 2Cor.1,2; Gal.1,3; 1Petr.1,2; 2Petr.1,2) și se prea poate să fi fost un salut obișnuit în biserica primară. • Combină obișnuitul salut grec charis (har) și salutul evreiesc shalom (pace; gr. eirene). • Asocierea celor două cuvinte obișnuite trece aici dincolo de nivelul saluturilor și urărilor omenești obișnuite: scriitorul vorbește cititorilor de certitudinea salvării din timpul sfârșitului (shalom) ce deja a început prin darul harului lui Dumnezeu prin Isus Hristos.

20. Celui ce este, Celui ce era și Celui ce vine. Acest titlu întreit = marele nume al legământului vechi testamentar Yahweh (Ex.3,14), exprimând existența eternă a lui Dumnezeu. • Fraza indubitabil se referă la Dumnezeu Tatăl (1,8; 4,8) unde este asociat cu alt titlu divin, Cel Atotputernic. • Titlul se referă la „vizita” escatologică a lui Dumnezeu. Fraza indică că prezența lui Dumnezeu din carte în timpul sfârșitului trebuie să fie înțeleasă în lumina atât a acțiunilor trecute cât și viitoare.

21. Celor șapte duhuri care erau înaintea tronului Său de domnie. Pluralitatea Duhului Sfânt apare și în 22,6. • Cele șapte duhuri dinaintea tronului = cele 7 duhuri ale lui Dumnezeu din 3,1. • În alt loc cele 7 duhuri ale lui Dumnezeu sunt portretizate ca cele șapte lămpi de foc (4,5) și cei 7 ochi (5,6). • Fundalul vechi testamentar al acestei imagini este descoperit în traducerea grecească (Septuaginta) a Is.11,2. O altă referință se găsește în Zah.4,2.6.10. • Aceste texte fac referință la activitatea Duhului Sfânt în lume. • Faptul că cele șapte duhuri sunt aici (Apoc.1,4-6) asociate cu Tatăl și Hristos ca surse egale de har și pace, sugerează cu putere că în 1,4 avem o referință la activitatea înșeptită a Duhului în favoarea bisericilor. • Numărul 7 trebuie luat simbolic ca un semn al împlinirii divine și al perfecțiunii. • Dacă cele 7 biserici sunt un simbol al universalității bisericii creștine atunci și cele 7 duhuri se referă la universalitatea lucrării Duhului în favoarea poporului lui Dumnezeu.

22. Vers. 5 • Martor: (gr. martus). Cuvântul înseamnă în mod normal „martor”. În acea vreme mulți martori plăteau cu viața pentru credința lor. Cuvântul martus a ajuns să însemne „martir” (2,13). • Cel întîi născut dintre morți. (gr. Prototokos – literar „întâiul născut”). Cuvântul a fost luat din Ps.89,27. • Acest titlu este folosit de Pavel în Col.1,18. • Fraza sugerează că prin virtutea învierii, Isus ocupă primul loc în onoare și supremație și este cea mai înaltă autoritate de pe pământ. • Care ne iubește. Participiul prezent sugerează o prezentă și continuă acțiune: ne iubește acum și va continua să ne iubească.

23. Ne-a spălat de păcate. Verbul este la participiu aorist (trecut) arătând la o acțiune completă, încheiată în timpul scrierii. Spre deosebire de dragostea Sa care e contiună, scoaterea din păcat e la trecut, o acțiune completă. • Și a făcut din noi o împărăție și preoți. Este la aorist indicativ, însemnând „ceva ce a fost ideal sau potențial împlinit în scopul lui Dumnezeu.”

24. Expunerea • Ioan către cele șapte biserici, e o introducere tipică pentru o scrisoare. Ea ne amintește și de Pavel (1Cor.1,1-2; 2Cor.1,1). • Deși Trinitatea ca și cuvânt nu apare în Scriptură și nici în Apocalipsa, totuși conceptul există. • Prima persoană a trintității este Cel ce este, cel ce a fost și Cel ce vine. Numele este o referință la Ex.3,14. El e Dumnezeul legământului, Cel ce a făcut lucruri mari în trecut pentru poporul Său, Cel ce contiună salvarea în prezent, este Cel ce ne oferă certitudinea și aigurarea că promisiunile Sale trecute se vor împlini în viitor. • A doua persoană este cele șapte Duhuri . • A treia personă Isus Hristos. Prin cele trei titluri, Ioan Îl descrie pe Isus așa cum este El cu adevărat. E martorul credincios (Apoc.3,14, Ioan 3,11.32-33; 8,13-14; 18,37). El și-a sigilat mărturia Sa credincioasă prin moartea de pe cruce, devenind primul martir (1 Cor.15,23). Prin înviere devine regele pământului.

25. După ce Ioan L-a identificat pe Isus, în 1,5u.p.-6, Ioan trece la descrierea a ceea ce Isus face. Cele trei activități ale lui Isus corespund cu cele trei titluri, toate în favoarea poporului Său. • Isus ne iubește iar apoi Ioan prezintă două dovezi ale dragostei Sale: ne-a curățit de păcate și ne-a făcut o împărăție. • În lumea antică preoții și împărații dețineau cele mai înalte poziții. • Indicarea unei împărății de preoți apare încă din Vechiul Testament și e construită pe istoria exodului. Deoarece Dumnezeu l-a iubit pe Israel (Deut.7,6-8), l-a scos din Egipt și le-a promis că vor fi poporul Lui ales printre celelalte popoare. Israel trebuia să fie regatul de preoți ai lui Dumnezeu (Ex.19,5-6). Prin cădere Israel nu a mai îndeplinit acest rol, iar în Noul Testament privilegiile vechiului Israel au fost transferate asupra creștinilor (1.Pet.2,9-10).

26. Există o diferență fundamentală însă între mesajul vechiului Israel și ce i s-a spus bisericii: • Promisiunea viitoare dată lui Israel (îmi veți fi), este oferită creștinilor ca ceva ce deja a avut loc în trecut (vezi și 5,10). • Aceași idee este exprimată în 1 Petru 2,9. Prin Hristos marea eliberare de păcat deja a avut loc și asta ne dă un alt statut (Efes.2,6.19). • Poporul salvat al lui Dumnezeu este deja înălțat în locurile cerești, participând cu Isus în gloria Sa, deși în prezent ei trebuie să locuiască în lumea asta. Prin contras cei ce au respins harul lui Dumnezeu sunt numiți ca cei ce conduc pământul (6,10; 8,13; 11,10; 13,8.14; 14,6). • Faptul că creștiniii sunt cetățeni ai cerului crează o constantă conștiență a faptului că ei nu sunt cetățeni ai acestei lumi (Fil.3,20).

27. Deși sunt încă pe pământ, acestă uimitoare dragoste o face rămășiță să se simtă precum regii și preoții ce au legătură cu cerul. • Corporativ ei sunt regatul lui Dumnezeu – poporul unit în Hristos ca biserica lui Dumnezeu de pe acest pământ. Individual sunt preoți și precum preoții din vechime, ei au acces imediat la Dumnezeu. Prezența Sa le dă credincioșilor speranța pentru viitor. • Atunci când oamenii realizează și înțeleg ce a făcut Hristos pentru ei, în mod spontan ei răspund cu un cântec de glorie (2Tim.4,18; Evr.13,21; 1Pet.4,11; 2Pet.3,14; Apoc.7,10). • Aici în Apoc., lauda este un răspuns al mântuiților la dragostea continuă a lui Isus. • Ce început măreț are cartea Apocalipsei. • Acum Ioan în mod direct, își concentrează toată atenția asupra temei centrale a cărții – întoarcerea lui Isus Hristos în glorie și mărire.

28. Tema cărții (1,7-8) • Concluzia prologului anunță tema cărții. • El vine (gr. erchetai). Prezentul futuristic sugerează o acțiune ce va avea loc în viitor ce deja e în desfășurare. El subliniază certitudinea și iminența revenirii. • Alfa și Omega. Prima și ultima literă din alfabetul grecesc (21,6; 22,13). • Isaia vorbește și el despre existența eternă a lui Dumnezeu (Is.43,10; 41,4; 44,6). • Fraza din Apoc. pare să exprime nu numai eternitatea dar și infinitatea, bogăția de viață care îmbracă totul în timp ce transcede totul. • Apoc. 1,17 și 2,8 se referă la Isus.

29. Cel Atotputernic.(pantokrator) este folosit în Vechiul Testament grecesc pentru „Domnul Sabaot” („Domnul oștirilor” Osea 12,5; Amos 9,5). • De nouă ori cartea Apocalipsa se referă la supremația lui Dumnezeu (1,8; 4,8; 11,17; 15,3; 16,7.14; 19,6.15; 21,22).

30. Expunerea • Ioan leagă descrierea venirii „Celui ca Fiul omului” cu Daniel 7,13 și cu Zaharia 12,10-14. apoi leagă aceste două pasaje cu discursul profetic al Domnului Isus de pe Muntele Măslinilor (Mat.24,30). • Fraza „El vine” se referă la viitor ca o realitate prezentă. În alte părți din carte, revenirea este menționată la prezent (2,16; 3,11; 22,7.12.20). Ea este mai mult decât un eveniment viitor predictiv, ea are loc deja. • Certitudinea revenirii este confirmată de cuvintele „da, amin”

31. În gr. este nai și amen (nai este cuv. gr. al afirmării și amen este cel evreiesc). Când sunt combinate, cele două cuvinte exprimă o afimarmație categorică: „Da, într-adevăr”. O declarație asemănătoare apare la sfârșitul cărții 22,20.

32. O retrospectivă a Apoc.1,1-8 • Sunt câteva lucruri de o importanță vitală pentru interpretarea Apocalipsei. • Ioan face clar faptul că Apocalipsa se învârte în jurul a două mari teme: (a.) Isus Hristos (b.) lucrurile care trebuie să aibă loc. • Cartea este o scrisoare scrisă într-un stil profetic și apocaliptic. Și aici trebuie accentuate două lucruri vitale: (a.) ca și scrisorile lui Pavel, Apocalipsa a fost la origine trimeasă comunității screștine din Asia Mică. Se adresează unor situații de viață reale. (b.) ca s-o înțelegem trebuie să aflăm ce a însemnat pentru ei. • Ca și carte profetică mesajul ei a fost intenționat pentru întreaga perioadă creștină.

33. 4.Cartea nu a fost scrisă pentru satisfacerea unei curiozități cu privire la viitor, ci să stimuleze poporul lui Dumnezeu la o trăire dreaptă astăzi. 5. Sunt poate în carte aspecte ce nu vor fi înțelese. Aici se aplică mesajul lui Isus din Ioan 14,29; 13,19. 6. Prologul oferă structura de bază pentru întreaga carte. Prologul ne informează că conținutul cărții a fost trimis în jos bisericii printr-un lanț al transmisiei de la Dumnezeu către Isus care a comunicat revelația prin îngerul Său lui Ioan. Ioan a înregistrat mărturia și a dat-o bisericii. Această transmisie se va găsi mai târziu în carte.

34. Mai întâi, în cap. 5, vedem cu Isus primește revelația de la Dumnezeu Tatăl în forma unui sul sigilat. • Apoi în cap.10, un înger puternic îi dă lui Ioan cartea care e deschisă acum. • După ce o primește lui Ioan i se poruncește s-o comunice poporului (10,11). • Devreme ce Apoc.12,1 este o completă nouă secțiune, se pare că Apoc. 12-22,5 descrie conținutul cărții sigilate. • Tot acest lanț ne arată că nu Ioan este originea cărții (2Pet.1,20-21) de aceea este obligația poporului lui Dumnezeu să dea atenție mesajului (2Pet.1,19; Apoc.22,7)