„Luceafărul”

1. Criticii spun... „Luceafărul” „Acesta, într-adevăr, ar putea fi basmul fiinţei sau modelul ei: un individual îşi dă determinaţii care se prind într-o natură generală; sau un general se determină, se specifică, se întrupează. Să dăm nume, atunci, dintr-o dată interpretării în fiinţă pe care o poate sugera, pe linia celor de mai sus, Luceafărul: o natură generală, de o parte, îşi dă toate determinaţiile ce îi sunt în putinţă; o natură individuală, de altă parte, o întâmpină cu determinaţiile ei, cu chemarea şi dăruirea de sine – dar determinaţiile lor nu se întâlnesc şi modelul fiinţei nu se împlineşte. [...] Ceea ce e izbitor în poem este că, de la început, făptura individuală se dovedeşte a fi senină, şi va rămâne aşa tot timpul. Este o simplă şi preafrumoasă fată, nici măcar de împărat, ci doar din rude mari împărăteşti, şi aşa cum stă în candoarea ei umană să privească, seara, la fereastră, ivirea Luceafărului, sau cum îi vede, ori mai degrabă îi simte, noaptea, lumina – „Pe ochii mari, bătând închişi/ Pe faţa ei întoarsă”, ea este cuprinsă de dor. 1

2. Zbuciumul nu este al ei, este al făpturii de lumină. Prima, îngropată cum este în întunericul şi somnul naturii ei individuale, simte limpede că nu poate ieşi din condiţia ei; dar vrea să şi-o transfigureze. Atâta tot poate cere generalului făptura individuală cât cere şi fata: să-i lumineze viaţa. E ca şi cum, de la început, poemul ar trece răspunderea întâlnirii celei bune pe seama generalului. Ce pot face bietele făpturi individuale decât să se deschidă către el, întru el?[...] Lumea necesităţii şi lumea contingenţei nu s-au întâlnit. Dar s-au căutat. Şi dacă Luceafărul se trage îndărăt în nefericirea sa de a fi „nemuritor” şi „rece”, lumea aceea de jos a învăţat să-şi ridice privirile către el, sau către altul ca el, de parcă ar sta să spargă cercul cel strâmt, în care doar norocul o petrece. [...] Geniul este cel ce ştie despre sensurile generale ale sinelui, despre legi şi necesitate. Dacă geniul seamănă cu Luceafărul, este fiindcă poartă în el generalul, la care vrea să „ridice” lumea norocului. Să coboare el în această lume nu poate, chiar dacă o clipă ar dori-o. Să ridice de-a dreptul individualul la ordine, la lege, la general (s-o facă astru pe Cătălina) nu îi este dat. Nefericirea geniului este aşadar de ordin ontologic[...] Şi totuşi, trecerea geniului prin lume, ca şi trecerea lui Hyperion – pe- deasupra-mergătorul – lasă în urmă-i o dâră de lumină şi un zvon al ordinii.” Constantin Noica - „«Luceafărul» şi modelul fiinţei” 2