Gr. Sc. “C. Bratescu”, Isaccea. Str. 1 Decembrie, nr. 91, Tel\Fax:0240540301.

Grupa I: -Calin Daniel;-Chitic Ioan Iulian;-Juganaru Daniela. Gr. Sc. “C. Bratescu”, Isaccea. Str. 1 Decembrie, nr. 91, Tel\Fax:0240540301. Ce stii si ce nu stii tu despre Pamant…

CUPRINS: Aspecte Generale; -Forma Pamantului; -Dimensiunile Pamantului; -Interiorul Pamantului; -Varsta Pamantului.

Aspecte Generale Pământul este o planetă mijlocie ca mărime şi ocupă locul trei în ordinea depărtării de Soare aflându-se la circa 150 milioane km depărtare. Orbita pe care se mişcă în jurul Soarelui este excentrică şi aceasta face ca Pământul să se poată afla într-un punct mai apropiat de Soare, la (147.000.000 km, la 3 ianuarie) periheliu şi în unul mai îndepărtat, numit afeliu (152.000.000 km la 4 iulie). Viteza de deplasare a Pământului pe orbită este de 30,72 km/h la periheliu şi 29,27 km/h la afeliu.

Forma Pământului este o consecinţă a mişcărilor sale şi a poziţiei în cadrul Sistemului Solar a vecinătăţilor sale. Forma Pământului a preocupat mult pe oameni care au interpretat-o în mod diferit. Astăzi, pe baza măsurătorilor geologice, prin observaţii din sateliţii artificiali care se mişcă în jurul său, prin fotografiere din spaţiul cosmic, s-au stabilit clar forma şi dimensiunile Pământului. Pământul, din punct de vedere geometric, este un elipsoid de rotaţie turtit la poli. Turtirea Pământului se exprimă prin raportul (a – b) în care „a“ este raza ecuatorielă (= 6378,16 km) şi „b“ este raza polară (6356,68 km) şi reprezintă 1/298,2. Aceste valori au fost adoptate de Uniunea Astronomică internaţională (1964) şi Uniunea Geodezică şi Geofizică internaţională (1967). Elipsoid

Geoid Făcându-se abstracţie de relieful neregulat, forma Pământului poartă numele de geoid, fiind proprie Pământului. Suprafaţa geoidului, din punct de vedere teoretic, este perpendiculară în fiecare punct, pe direcţia forţei gravitaţiei. Newton (1687), care a descoperit forţa atracţiei universale, a ajuns la concluzia că asupra Pământului se manifestă două forţe: forţa de atracţie care acţionează în lungul razei terestre şi forţa centrifugă care acţionează perpendicular pe axa polilor.

Din compunerea lor se formează o rezultantă care provoacă turtirea Pământului la poli şi bombarea în zona Euatorului. Pentru că relieful este foarte accidentat, atunci când se vorbeşte de „suprafaţa terestră“ se ia în considerare suprafaţa Oceanului Planetar care s-ar prelungi sub continente. În geografia fizică, în climatologie şi în geomorfologie se are în vedere suprafaţa reală a scoarţei terestre şi a apelor.

Geoidul, corpul geometric ce reprezintă forma teoretică a Pământului obţinută prin prelungirea în mod imaginar a nivelului mediu al Oceanului Planetar pe întreaga suprafaţă a globului, este apropiată de cea sferică. Când se vorbeşte de forma reală a Pământului se foloseşte şi o aşa-numită suprafaţă- fizică, adică suprafaţa dată de formele de relief pe care se efectuează toate măsurătorile terestre.

Varsta Pamantului Varsta Pamantului este atat de mare,incat este aproape inimaginabila,dar considerand caPamantul are un an,existenta umana s-ar reduce la mai putin de 5 ore dintr-o singura zi. Oamenii incearca de secole sa aprecieze varsta Pamantului.La inceputul anilor 1600 James Ussher,a calculat varsta Pamantului bazandu-se pe date din Biblie.El a coniderat ca geneza Pamantului a avut loc in 4004i.e.n.Astazi stim ca arhiepiscopul Ussher a stabilit o varsta de un milion de ori mai mica decat cea reala.Oamenii de stiinta considera acum ca Pamantul ar avea circa 4,6 miliarde de ani.Abia in anii 50 ai secolului nostru a devenit posibila aprecierea corecta a varstei Pamantului-varsta care corespunde cu varsta Soarelui si cu a celorlaltor planete. La sfarsitul anilor 1600,omul de stiinta si medicul danez Niclaus Steno a descoperit ca in rocile sedimentare aflate sub apa si straturile superioare sunt mai tinere decat cele inferioare.Aceasta descoperire ia ajutat pe oamenii de stiinta ai anilor 1800 sa stabileasca seriile de straturi ale rocilor sedimentare din intreaga lume si sa defineasca partial varsta Pamantului.

Stiinta care se ocupa cu stabilirea varstei rocilor se numeste geocronologie.La inceputul secolului XX oamenii de stiinta englezi si americani au descoperit ca unele elemente radioactive se pot folosi ca „ceasuri” pentru determinarea trecerii timpului.Primele urme de viata apar in rocile cu varsta de 3,5 miliarde de ani,acestea fiind si cele mai vechi roci gasite pe Pamant.Primele vieteti au fost organismele monocelulare ca algele si bacteriile.Cea mai cunoscuta metoda de determinare a varstei pe baza timpului de injumatatire este metoda carbonului radioactiv care determina raportul dintre izotopul 14 radioactiv al carbonului si izotopul 12 neradioactiv de carbon intr-un material organic.Ere geologice ale istoriei Pamantului:4600 milioane de ani in urma precambrian;590 cambrian;500 ordovician;440 silurian;408 devonian;360 carbon;286 permian;248 triacic;213 jurasic;144 cretacic;65 era tertiara;2 era cuaternara.Inaintea lor Pamantul era un pustiu cu multi vulcani activi,cu cutremure frecvente si fara o atmosfera prielnica.Probabil ca in cei un miliard de ani precedenti treptat s-au format oceanele din apa emanata de vulcani din straturile aflate sub crusta dura.Probabil ca in mare parte atmosfera primitiva era construita din hidrogen.Oxigemul atmosferic a fost produs ori de vietatile care traiau in mare ori din descompunerea vaporilor de apa sub actiunea luminii.

Intervalul de timp cuprins de la inceputul erei cambriene(acum 590 milioane de ani),pana la era cuaternara il numim phanerozoica.Partea de istorie a Pamantului dinaintea erei cambriene o denumim in mod cumulativ era precambriana. Explozia vietii.Cu 570 de milioane de ani in urma viata a inceput deodata sa germineze pe Pamant.Cu circa 400 milioane de ani in urma in atmosfera era deja o cantitate suficienta de oxigen pentru dezvoltarea plantelor,iar in urmatorii 50 de milioane de ani au aparut si au inceput sa evolueze primele animale terestre.Geologii impart istoria ultimilor 570 milioane de ani in mai multe ere,prima fiind denumita era cambriana.

PRECAMBRIAN Cea mai lunga perioada din era geologica. Se formeaza crusta dura, continentele si marile, activitatea vulcanica - intensa. Rocile precambriene constituie samburele primitiv al fiecarui continent, ai placilor continentale. Rare urme de viata pe Pamant.

CAMBRIAN Trecerea Ia era cambriana este caracterizata de aparitia masiva a fosilelor. De Ia aceasta era se socoteste inceputul paleozoicului. Se populeaza marile putin adanci si foarte intinse. Cel mai des se intalnesc trilobitele.

ORDOVICIAN Majoritatea suprafetei Pamantului este acoperita de mari, clima este blanda. In mod continuu se depun sedimente si se formeaza noi munti. Se gasesc in cantitati mari alge care formeaza bancuri si se intalnesc corali, bureti si moluste.

SILURIAN Apar primele vertebrate, pesti fara maxilar, moment de cotitura in istoria Pamantului. Acestea apar prima data in era ordoviciana. Primele plante terestre apar Ia sfarsitul erei siluriene, ce constituie un pas nou in evolutia vietii pe Pamant.

DEVONIAN La inceputul devonianului apar multe noi lanturi muntoase. Fauna si flora inregistreaza o dezvoltare exploziva. Uscatul este cucerit de primele plante fara floare. Apar tot mai multe specii de pesti si primele specii de amfibieni.

PERMIAN Domina conditii desertice pe primul continent, Pangeea, continent care in aceasta era este cel mai mare. Cu repeziciune se raspandesc reptilele si apar insectele de azi. Apare o noua flora de uscat, printre care si coniferele. Dispar multe specii de pesti.

TRIACIC Inceputul mezozoicului. Pangeea incepe sa se fragmenteze. Pe uscat plantele cele mai raspandite sunt coniferele. Speciile de reptile se inmultesc si apar primii dinozauri si primele mamifere.

JURASIC In urma unei activitati vulcanice intense apare Oceanul Atlantic. Uscatul este dominat de dinozauri si apar primele pasari, mamiferele primare si plantele cu flori.

Interiorul Pamantului Pământul este împărţit în câteva straturi care au proprietăţi chimice şi seismice distincte(adâncimea în km): 0- 40 Scoarţa; 40- 400 Mantaua superioară; 400- 650 Regiunea de tranziţie; 650-2700 Mantaua inferioară; 2700-2890 Stratul D'‘; 2890-5150 Miezul exterior ; 5150-6378 Miezul interior .

Scoarţa variază considerabil în grosime, fiind mai subţire sub oceane şi mai groasă sub continente. Miezul intern şi Scoarţa sunt solide. Miezul extern şi mantalele sunt plastice sau semi-fluide. Diferitele straturi sunt separate prin discontinuităţi care sunt evidente în datele seismice; cea mai cunoscută este discontinuitatea Mohorovicic, dintre scoarţa şi mantaua superioară.

Miezul este compus probabil în majoritate din fier (sau fier/nichel), fiind posibilă şi prezenţa altor elemente mai uşoare. Temperaturile în centrul miezului pot ajunge la 7500 K, mai fierbinte decât suprafaţa Soarelui. Mantaua inferioară e compusă mai mult din siliciu, magneziu şi oxigen, cu ceva fier, calciu şi aluminiu. Mantaua superioară e alcătuită din olivină şi piroxen (silicaţi de magneziu şi de fier), calciu şi aluminiu. Cunoaştem toate acestea doar din tehnicile seismice, mostre din mantaua superioară ajungând la suprafaţă sub formă de lavă din vulcani, însă majoritatea Pământului este inaccesibilă. Scoarţa este compusă în principal din cuarţ (dioxid de siliciu) şi alţi silicaţi, de exemplu feldspaţ. Luat ca un întreg, Pământul are următoarea compoziţie (în funcţie de masă): 34.6% fier; 29.5% oxigen; 15.2% siliciu; 12.7% magneziu; 2.4% nichel; 1.9% sulf; 0.05% titan; Pământul este cel mai dens corp major din sistemul solar.

Spre deosebire de celelalte planete terestre, scoarţa Pământului este împărţita în câteva plăci separate, care plutesc independent pe mantaua fierbinte de dedesubt. Teoria care descrie aceasta se numeşte tectonica. Se caracterizează prin două procese principale: extindere şi încălecare. Extinderea are loc atunci când două plăci se îndepărtează una de cealaltă şi se creează porţiuni noi de scoarţă din magma de dedesubt ieşita la suprafaţă. Încălecarea plăcilor tectonice are loc când două plăci se ciocnesc şi marginea uneia se scufundă sub cealaltă, topindu-se apoi în interiorul mantalei. Mai au loc şi mişcări transversale la marginile unor plăci (de exemplu falia San Andreas în California) şi coliziuni între platourile continentale (de exemplu India/Eurasia).

În prezent sunt opt plăci principale: Platoul nord-american - America de Nord, Atlanticul de nord-vest şi Groenlanda Platoul sud-american - America de Sud şi Atlanticul de sud-vest Platoul antarctic - Antarctica şi "Oceanul sudic" Platoul eurasian - Atlanticul de nod-est, Europa şi Asia cu excepţia Indiei Platoul african - Africa, Atlanticul de sud-est şi partea de vest a Oceanului Indian Platoul indo-australian - India, Australia, Noua Zeelanda şi mare parte din Oceanul Indian Platoul Nazca - estul Oceanului Pacific adiacent Americii de Sud Platoul Pacific - mare parte din Oceanul Pacific (şi coasta de sud a Californiei!) Există şi alte plăci, mai mici, ca: platoul arab, platoul Cocos, platoul filipinez. Cutremurele de Pământ sunt mai frecvente la marginile platoului. Prin înregistrarea locaţiilor lor se evidenţiază mai uşor limitele platourilor.

Procente din suprafaţa Pământului este acoperită de apă. Pământul este singura planetă pe care apa poate exista în stare lichidă (deşi s-ar putea să existe etan şi metan lichid pe suprafaţa lui Titan şi apă în stare lichidă în "subsolul" satelitului Europa). Apa lichidă este, evident, indispensabilă vieţii, cel puţin aşa cum o cunoaştem noi. Capacitatea de încălzire a oceanelor are şi ea un rol foarte important în menţinerea unei temperaturi relativ stabile a Pământului. Apa lichidă este responsabilă şi pentru procesele de eroziune şi alte transformări meteorologice ale continentelor, un proces unic în sistemul solar, în prezent (e posibil să fi avut loc şi pe Marte, în trecut).

Atmosfera Pământului este compusă din 77% azot, 21% oxigen, cu urme de argon, dioxid de carbon şi apă. Probabil pe timpul formării Pământului cantitatea de dioxid de carbon era mult mai mare, dar a fost apoi aproape toata încorporată în roci carbonate iar o mai mică parte s-a dizolvat în oceane şi a fost consumată de plante. Plăcile tectonice şi procesele biologice intreţin un flux continuu de dioxid de carbon între atmosferă şi aceste "rezervoare". Cantitatea redusă de dioxid de carbon din atmosfera este extrem de importantă în menţinerea temperaturii suprafeţei Pământului, prin efectul de seră. Efectul de seră ridică temperatura medie a suprafeţei cu aproape 35 de grade C (de la un îngheţat -21 C la un confortabil +14 C); fără aceasta oceanele ar îngheţa şi viaţa aşa cum o ştim ar deveni imposibilă.

Prezenţa oxigenului liber este remarcabilă din punct de vedere chimic. Oxigenul este un gaz foarte reactiv şi în circumstanţe "normale" s-ar combina rapid cu alte elemente. Însă oxigenul din atmosfera Pământului este produs şi menţinut de procesele biologice. Fără viaţă nu ar exista nici oxigen.

Ocrotiti Pamantul -Casa Noastra...

BIBLIOGRAFIE: -http://www.astro.ro; -google imagini; -wikipedia.ro

Gr. Sc. “C. Bratescu”, Isaccea. Str. 1 Decembrie, nr. 91, Tel\Fax:0240540301.