Download
1 / 20
210 likes | 870 Views
Sărurile. Materiale de construcţii -Grupa Turqoise . Saruri(Def;Obtinere). Saruri.
E N D
Sărurile Materiale de construcţii -Grupa Turqoise
Saruri(Def;Obtinere) • Saruri. Compusi chimici cu structura cristalina , alcatuiti din ioni metalici sau ioni de amoniu cu sarcina pozitiva (cationi) si din ioni radical acid cu sarcina negativa ( anioni). Sarurile , in stare de agregare solida , se prezinta ca retele ionice si in solutie apoasa sau in tpitura formeaza ioni care se misca liber. • Obtinere. • 1.Reactia acizilor cu bazele (neutralizarea ); • 2.Precipitarea sarurilor greu solubile , din solutii apoase ; • 3.Reactia metalelor comune cu acizi; • 4.Reactia metalelor cu nemetale. Denumiri: • Floruri F(I), Cloruri Cl(I), Bromuri Br(I), Ioduri I(I), Sulfuri S(II), Sulfati SO4(II), Azotati NO(I), Carbonati CO3(II), Fosfati PO4(III)
Materiale de ConstructiiBetoanele. • CONSIDERAŢII GENERALE ŞI CLASIFICARE Betoanele sunt materiale de construcţie compozite obţinute prin întărirea amestecurilor omogene de agregate, liant şi apă. Amestecul de liant şi apă formează o pastă plastică care prin întărire leagă între ele granulele de agregat (transmite tensiuni mecanice între granule), conferind astfel betonului caracterul monolit, transformându-se într-un solid rigid (numit piatră de ciment) cu o mare rezistenţă mecanică.
AGREGATELE • care ocupă 80% din volumul betonului, alcătuind scheletul rigid al acestuia, prin proprietăţile lor influenţează în mod decisiv durabilitatea şi performanţele betonului, inclusiv rezistenţele acestuia la compresiune, întindere şi abraziune. În majoritatea cazurilor sunt inerte, nestabilind legături chimice cu matricea liantă (numită piatra de ciment). Excepţie fac agregatele calcaroase, dolomitice şi uneori cele silicioase, care stabilesc legături chimice cu piatra de ciment Pot fi de natură organică sau anorganică (minerală), naturale sau artificiale. • Agregatele minerale naturale provin din sfărâmarea rocilor pe cale naturală, datorită agenţilor atmosferici, sau prin concasare. Agregatele minerale artificiale sunt produse sau deşeuri industriale: argilă expandată sub formă de granule (granulitul), zgură de cărbune, deşeuri ceramice etc. • Agregatele organice naturale rezultă ca deşeuri la prelucrarea lemnului sau stufului (talaş, rumeguş). Agregatele organice artificiale se obţin prin prelucrarea unor produse naturale: lemn defibrat sau câlţi.
Tipuri de agregate=> În funcţie de mărimea granulelor, agregatele sunt de următoarele sorturi: • nisip, cu dimensiunile granulelor de 0,2 mm – 7 mm; • pietriş sau piatră spartă, având dimensiunile granulelor de 7 mm – 70 mm; • bolovani şi piatră spartă, dimensiunile granulelor fiind de 70 mm – 150 mm • Agregatele întrebuinţate pe scară largă la prepararea betoanelor sunt nisipul şi pietrişul (sau amestecul lor natural, numit balast). Pentru realizarea betoanelor uşoare, termoizolante sau fonoizolante se întrebuinţează şi unele agregate uşoare cum sunt: zgura de furnal, zgura de termocentrală, sterilul ars, piatra ponce, agregatele expandate, tufurile vulcanice.
-Liantii- Cei folosiţi la prepararea betoanelor sunt lianţii hidraulici clincherizaţi, şi anume: cimentul portland, cimentul aluminos, cimentul metalurgic M400, cimentul de furnal, cimentul cu tras, cimentul Portland cu adaos de puzzolană, cimentul Portland cu 5% adaos de zgură granulată de furnal. Proprietăţile cimentului, care depind de proprietăţile componenţilor mineralogici, sunt transmise, mai mult sau mai puţin atenuate, betonului. Alegerea tipului de ciment se face în funcţie de specificul lucrării unde se foloseşte betonul. Cimentul influenţează proprietăţile betonului nu numai prin calitate, ci şi prin cantitate (dozaj). Astfel, rezistenţa la compresiune a betonului creşte odată cu dozajul, însă nu proporţional. De asemenea, creşterea dozajului până la o anumită valoare determină creşterea rezistenţei la întindere, aceasta fiind însă mai lentă, după care o micşorează. Diminuarea rezistenţei la întindere la dozaje mari de ciment este consecinţa fisurilor, care apar ca urmare a contracţiei mari a pietrei de ciment.
-Apa de amestecare- • Apa de amestecare reacţionează cu componenţii mineralogici ai cimentului pentru a forma matricea liantă (piatra de ciment) şi umectează suprafaţa agregatelor pentru a da consistenţa necesară punerii în operă a betonului. • S-a constatat că pentru formarea pietrei de ciment este necesară o cantitate de apă de 25% - 30% din masa cimentului, iar pentru betoanele de consistenţă foarte vârtoasă este necesară o cantitate de apă minimă de 35%. Întotdeauna cantitatea de apă de amestecare este mai mare decât cea strict necesară hidratării componenţilor mineralogici ai cimentului. Excesul de apă se evaporă după întărirea pastei de ciment, piatra de ciment conţinând o serie de pori care influenţează în mod direct caracteristicile betonului întărit. • Volumul porilor formaţi depinde nu de cantitatea totală de apă care se adaugă la prepararea betonului, ci de raportul dintre cantitatea de apă (A) şi cantitatea de ciment (C) dintr-un beton. În consecinţă, la analiza influenţei pe care o are apa de amestecare asupra caracteristicilor betonului se ia în considerare raportul apă-ciment (A/C).
-Plastifiantii- • Plastifianţii după mecanismul de acţiune se împart în: aditivi dispersanţi, aditivi antrenori de aer şi micsti. • Aditivii dispersanti sunt, în general, substanţe macromoleculare amfifile, având o parte polară cu caracter hidrofil şi o parte nepolară, aceasta fiind hidrofobă. În sistemul ciment-apă aceste macromolecule se adsorb pe suprafaţa granulelor de ciment, orientându-se cu partea polară spre apă, ceea ce conduce la o hidratare mai puternică a cimentului. Adsorbţia acestor aditivi împiedică tendinţa de floculare (aglomerare) a granulelor de ciment, care formeaza schelete poroase ce înglobeaza apă şi aer în interiorul lor (fig.1. a). Utilizarea plastifiantilor dispersanţi duce la o dispersie a granulelor de ciment care permite eliminarea bulelor de aer şi repartizarea omogenă a apei în structura betonului (fig. 1. b). Prezenţa aditivilor dispersanţi măreşte mobilitatea granulelor de ciment, permiţând reducerea raportului A/C în condiţiile îmbunătăţirii compactării betonului şi sporirii rezistenţelor mecanice.Ca aditivi dispersanti se întrebuinţează, de obicei, sărurile de calciu ale acizilor lignosulfonici (lignosulfanatul de calciu, LSC).
FIG 1. => Mecanismul acţiunii aditivilor plastifianţi: 1 – apă; 2 – granule de ciment; 3 – bule de aer.
Tipuri de aditivi: • Aditivi antrenori de aer sunt substanţe tensioactive care, introduse în cantităţi mici în apa de amestecare pentru beton, reduc tensiunea superficială a apei şi favorizează. formarea în timpul amestecării a unor bule microscopice de aer (d < 250 μ.) în masa betonului. Aditivii micşti sunt substanţele care acţionează atât ca dispersanţi cât şi ca antrenori de aer. Aditivul antigel se utilizează în cazul executării lucrărilor de betonare în condiţii de temperaturi scăzute. Prin adăugarea sa, temperatura de îngheţare a apei din beton este scăzută până la -100C, fără însă ca reacţiile de hidratare şi de hidroliză ale componenţilor mineralogici ai cimentului să fie frânate. De asemenea, aditivul determină o accelerare a procesului de întărire şi se comportă ca un antrenor de aer, imprimând betonului o rezistenţă ridicată la ciclul îngheţ-dezgheţ repetat. Aditivul conţine ioni de clor în proporţie redusă (0,8 %), fără să determină însă corodarea armăturii.
Materialele Ceramice. CONSIDERAŢII GENERALE ŞI CLASIFICARE;
1. - Materialele ceramice, din punct de vedere constitutiv şi structural, sunt roci sintetice rezultate prin arderea la temperaturi ridicate a unei paste care posedă plasticitate, în prealabil fasonată şi uscată, constituită dintr-un amestec de silicaţi sau oxizi, de origine naturală sau artificială, care suferă o serie de transformări chimice şi structurale însoţite de variaţia volumului. În funcţie de temperatura la care se realizează arderea şi de compoziţie, pot avea loc următoarele procese:
2. • sinterizarea, constând în legarea între ele a particulelor constituente ale masei ceramice prin înmuiere superficială; • vitrificarea, care presupune transformarea amestecului de silicaţi într-o masă amorfă cu luciu sticlos, numită masă sticloasă; • clincherizarea, proces intermediar între sinterizare şi vitrificare care conduce la obţinerea unei mase compacte şi dure. • Ceramicele se prepară din materii prime care posedă plasticitate (numite materiale plastice), cum ar fi argilele, caolinurile, haloisitele, bentonitele, şi materiale auxiliare cărora contactul cu apa nu le conferă plasticitate (numite materiale neplastice): nisipurile, praful de şamotă, cenuşa, zgura, cuarţul, feldspatul, calcarul, dolomita. • Materia primă de bază folosită în industria produselor ceramice este argila. Aceasta, datorită structurii lamelare (stratificate) şi caracterului hidrofil, prin amestecare cu apa formează o pastă plastică căreia i se pot da forme variate prin operaţia numită fasonare, pe care le păstrează după uscare şi ardere. În funcţie de indicele de plasticitate ap, apreciat prin procentul de apă pe care-l conţine o epruvetă de argilă încercată conform metodelor standardizate, se disting următoarele tipuri de argile: • cu plasticitate superioară, având ap>30; • cu plasticitate medie, pentru care ap=15 – 30; • cu plasticitate scăzută, având ap=7 – 15; • neplastice, ap<7
3. • În industria produselor ceramice, în afară de materia primă de bază, care este argila, se mai utilizează şi materiale auxiliare. În funcţie de rolul pe care-l îndeplinesc adăugate în anumite proporţii masei argiloase, materialele neplastice se clasifică în: • degresanţi, care micşorează pasticitatea prea ridicată a masei argiloase, permiţând realizarea unei bune fasonări şi a unei uscări fără contracţii mari, deformări şi crăpături ale masei ceramice: nisipul, praful de şamotă, cenuşa, zgura, deşeuri lemnoase; • aglomeranţi, materiale care măresc plasticitatea masei argiloase, având un efect contrar celui pe care-l determină degresanţii, printre aceştia numărându-se: varul, melasa, dextrina; • fondanţi, care determină scăderea temperaturii de clincherizare sau vitrifiere, cel mai folosit fiind feldspatul.
4. • O caracteristică importantă a materialelor ceramice este porozitatea, care este funcţie de materia primă folosită şi temperatura de ardere. În funcţie de porozitatea lor, materialele ceramice se pot clasifica în: • materiale ceramice poroase (prezintă o capacitate mare de absorbţie a apei), porozitatea acestora fiind de până la 8%, majoritatea porilor materiei prime plastice rămânând deschişi în timpul arderii; • materiale ceramice semivitrificate sau clincherizate, cu o porozitate de 2% - 8%, porii materiei prime plastice închizându-se parţial; • materiale vitrificate (capacitatea de absorbţie a apei este practic nulă), având porozitatea sub 2%, majoritatea porilor materiei prime plastice închizându-se în timpul arderii. • În funcţie de textura ciobului (aspectul masei ceramice în spărtură, determinat de granulaţia componenţilor, numită textură), modul de prelucrare şi puritatea materiilor prime, materialele ceramice se împart în materiale de ceramică brută şi materiale de ceramică fină (fig. 1). • Materialele de ceramică brută se obţin din argile comune sau refractare, silice sau alţi silicaţi. După ardere, ciobul prezintă textură grosieră, zgrunţuroasă şi este colorat diferit în funcţie de impurităţi, mai ales de oxizii de fier. Aceste materiale sunt masive, neglazurate şi se folosesc pentru construcţia de zidării şi învelitori sau pentru construcţia cuptoarelor şi instalaţiilor termice industriale.
Materiale refractare-Consideratii generale si clasificare • Materialele refractare sunt materiale care rezistă la temperaturi mai mari de 1580 0C, fără a se deforma sub acţiunea propriei lor greutăţi. • În majoritatea cazurilor materialele refractare sunt silicaţi şi oxizi metalici cu temperatură de topire ridicată. Materialele refractare, care pot avea caracter acid, bazic sau neutru, se caracterizează prin: • refractaritate, caracteristică ce reprezintă temperatura de topire, convenţional determinată. La topire produsele silicatice se transformă într-o fază foarte vâscoasă, care nu curge imediat. De aceea, temperatura de topire sau refractaritatea se consideră a fi acea temperatură la care proba de material fasonată sub forma unui trunchi de piramidă (fig. 1. a) se deformează curgând, până ce vârful ei ajunge la nivelul bazei (fig. 1. b). Măsurarea temperaturii respective se realizează încălzind concomitent cu proba o serie de piese de aceeaşi formă, dar de compoziţii chimice variate, numite indicatori piroscopici, a căror refractaritate a fost în prealabil determinată;
Alte exemple=> -Liantii minerali Lianţii minerali sunt materiale naturale sau artificiale pulverulente, care, în amestec cu apa sau cu soluţiile unor săruri, formează o pastă plastică ce în timp se întăreşte, transformându-se într-un solid rigid (are aspect de piatră), cu rezistenţă mecanică mare. -Liantii hidraulici unitari Cimentul Portland. Se obţine prin arderea până la clincherizare (1450 0C) a unui amestec de materii prime care conţin carbonat de calciu (calcar) şi argilă, sau a marnelor calcaroase de o anumită compoziţie chimică, urmată de măcinarea fină a clincherului obţinut cu un adaos de 3% -5% ghips, pentru reglarea timpului de priză.
Surse: • -www.regielive.ro • -www.e-referate.ro Cls.a-VIII-a D. -Grupa Turqoise- Prof.Iftinchi Olga
