Download
1 / 82
830 likes | 993 Views
Aspecte problematice ale transculturalităţii în procesul de traducere din limba română în limba germană. Prof. dr. Horst Schuller.
E N D
Aspecte problematice ale transculturalităţii în procesul de traducere din limba română în limba germană Prof. dr. Horst Schuller
Termenul de transculturalitate se referă la procesul reciproc de interferare a diferitelor culturi, la caracterul lor dinamic şieterogen. În paralel cu acest termen sau precedate de el au circulat alte denumiri pentru fenomenul culturilor în contact (fenomenul terminologiilor asemănătoare, alternante, care din perspectivă sincronă se completează reciproc este cunoscut şi în lingvistica de contact). Adeseori s-a vorbit şi se vorbeşte în discursul cultural şi politic de multiculturalitate (pluriculturalitate) sau interculturalitate. Cei trei termeni - pluricultural, intercultural, transcultural – se diferenţiază gradual, dar nu substanţial unul de celălalt.
Rezultatul unor astfel de contacte culturale se materializează în funcţie de gradul şi intensitatea proceselor de transfer sub formă de împrumut, interferenţă, eterogenitate sau hibriditate. Exemplificăm aceste diferenţe graduale cu următoarele două poezii axate pe jocuri de cuvinte, poezii aparţinând speciei liricii concrete. Este vorba de textul „intercultural“ (german – englez) Calypso de Ernst Jandl şi o poezie „transculturală“, multilingvă (germană, „latină“, maghiară, engleză, franceză, italiană, „română“) awwanti sewwenty de Oskar Pastior.
Din 1991 Wolfgang Welsch a descris în repetate rânduri actualul dar şi viitorul fenomen-produs transculturalitate ca „diagnostic temporar“ (Paragrana, 2001, pag. 270), arătând că acest fenomen nu va fi singular din punct de vedere cultural într-o societate globalizată şi că vor exista şi pe mai departe forme pluri- şi interculturale. Welsch identifică cinci aspecte ca fiind caracteristice transculturalităţii: o interconectare externă între culturi, caracterul hibrid, anularea diferenţei familiar-străin, determinarea transculturală a indivizilor, decuplarea de la identitatea culturală şi naţională (Welsch, Paragrana, 2001, pag. 264).
Transculturalitatea este impulsionată de fenomenul migraţiei, globalizarea la nivel economic, căile de comunicare şi de circulaţie internaţionale, cultura ”pop” precum şi de temele existenţiale care se regăsesc în fiecare cultură. Această nouă configuraţie este scutită de vechile probleme interculturale ale diferenţelor separatoare, permiţând mai degrabă – conform viziunii lui Welsch – coexistenţa decât conflictul. În ultimele studii autorul relativizează această viziune utopică ce aminteşte de imaginea creuzetului cultural, pusă acum sub semnul întrebării: pe lângă fenomenul de nivelare ar exista – la fel de îndreptăţite – şi „procese diferenţiatoare“ (Welsch , Paragrana, 2001, pag. 283).
Percepţia reciprocă, melanjul de culturi sunt diferite din punct de vedere istoric şi geografic. Există perioade de contact dinamic, alternând cu perioade de izolare. Experienţa comună ca liant se acumulează cu precădere în regiuni învecinate. „Cât de autentice, nemijlocite şi autohtone sunt de fapt culturile? Tindem să credem că, cel puţin în spaţiul cultural european se porneşte de la o mediatizare reciprocă la cel mai înalt nivel, într-o oarecare măsură de la o ‚nemijlocire mijlocită‘ şi în relaţiile dintre culturi.“ (Turk, 1993, pag. 64)
La dialectica unei aşa-zise „glocalizări“ a reacţionat printre altele şi UNESCO, cu un program de conservare şi promovare a diversităţii culturale şi lingvistice (2000). În UE există, după cum se ştie, din anul 2007 un comisariat pentru multilingvism prezidat de Leonard Orban (România). În acest context, România vine cu experienţa pozitivă a pluriculturalismului secular, specific zonei centrale a Transilvaniei (Ardealului) precum şi cu experienţa particulară, care depăşeşte graniţele Ardealului, a amestecului de elemente româneşti, slave, turceşti, greceşti, germane şi franţuzeşti care au contribuit la formarea limbii române literare moderne
Trăsătura definitorie a transculturalităţii – hibriditatea - amestecul diferit dozat a existat dintotdeauna. Aceasta nu reprezintă un defect şi nici nu constituie un avantaj: este o realitate gradată diferit. Istorici şi critici literari români din anii ‘30 se simţeau neînţeleşi şi subestimaţi – din cauza aluziilor venite din exterior cu privire la caracterul mixt al culturii şi literaturii române. În compendiul Handbuch der Literaturwissenschaft al lui Walzel sunt redate observaţiile critice făcute de Ion Sân-Giorgiu:
„Cu toate că talente sunt suficiente şi nimeni nu se poate plânge că nu este promovat, literatura română se află, modestă, cu un pas în urma surorilor mai mari. Ceea ce este specific românesc poartă amprente ale unui caracter mixt, exotic, ale îndelungatei asupriri străine: slave, greceşti, turceşti. Ceea ce sună european la ea, este prefăcut, adesea copiat, mai rar după modele germane, de cele mai multe ori după tipare pariziene de ultimă oră. Ea creează impresia de pestriţ, ca şi vocabularul ei încropit din diferite elemente, ambivalent şi la fel de artificial ca şi oraşul Bucureşti cu clădirile sale epatante răsădite din Paris în mijlocul unor uliţe pe jumătate orientale “ (cit. după Sân-Giorgiu, 1935, pag. 393).
Dilema poziţionării regionale adecvate a României din punct de vedere regional (în Europa Centrală şi de Est, în Europa de Sud-Est, la „hotarele creştinismului“, în Balcani) nu este elucidată nici după integrarea în comunitatea europeană, dar schimbul, amestecul, transculturalitatea nu mai sunt percepute ca aspecte negative. Andrei Pleşu propune - nu fără umor - ca soluţie de compromis eticheta „Scandinavia Balcanilor“ (Pleşu, 2003, pag. 98), elogiind în alt loc, pe larg, apartenenţa la gastronomia balcanică ca liant (Pleşu, Dificultăţi ale integrării culinare. În: Obscenitatea publică, 2004, pag. 241-246).
Pentru traducător - definit metaforic dintodeauna ca un călător prin spaţii şi timpuri, bun cunoscător al limbii, iar în termeni de specialitate ca mijlocitor între culturi, specialist în comunicare cu competenţă transculturală (”competenţă-în-culturi“) şi interculturală („competenţă între culturi“) (Heidrun Witte, 1999, pag. 346-347) - caracterul mixt al culturii precum şi al literaturii are implicaţii în ceea ce priveşte munca de documentare asupra textului, interpretare cuprinzătoare a contextului.
Acest caracter mixt vizează teme şi motive itinerante, adaptate, însă şi limba: „O limbă este întotdeauna un amestec de limbi, undeva la jumătate de drum între Babel, ca expresie a deplinei confuzii şi ‘grăitul în limbi‘ ca expresie a celei mai nemijlocite transparenţe. Un stil este întotdeauna un împrumut pestriţ de expresii, de care se dezice şi pe care le defomează pentru a le da un sens aparte“ (Nancy, 2005, 61).
Istoria tranculturalităţii (prin comunicare, schimb între culturi, amestecul de culturi) înglobează – după cum a dovedit-o experienţa de până acum – nu doar experienţa întâlnirilor paşnice („nunta“), ci şi o istorie a violenţei („luptă “), a exercitării puterii sub diferite fome. Limbajul joacă în procesul de comunicare inter- şi transcultural un rol esenţial, deoarece fiecare cultură în parte se exprimă prin limbă. În cadrul acestei comunicări culturale traducerile ocupă – pe lânga alte forme de transfer – un loc important.
În comparaţie cu mass-media, care prezintă şi explică operativ alteritatea, beletristica nu reuşeşte să ţină pasul, beneficiind în schimb de şansa de a avea un impact mai puternic, de a evita mai ales reducerea culturilor şi stilurilor de viaţă străină la o ofertă de consum exotică, şi, în cele din urmă, de a releva mai degrabă în străin familiarul. Spre deosebire de mass-media literatura are posibilitatea „de a evoca imagini ale alterităţii şi familiarului care pot fi convertite mai mult sau mai puţin fundamentat“ (Turk, 1993, pag. 58).
Pentru traducător aceste imagini constituie „obiectul şi cadrul de operare“ (idem, pag. 78) al activităţii sale. Ele se regăsesc în aşa-zisele texte-cheie, dintre care Turk aminteşte – referitor la cultura germană - printre altele Critica facultăţii de judecată de Kant, De l’Allemagne de Madame de Staël, Muntele vrăjit deThomas Mann (idem, pag. 65, 66)
Brigitte Schultze porneşte de la un cadru lărgit în care traducătorul operează, aminteşte de ordonări purtătoare de identităţi, de „caracteristici de bază ale unei formaţii de tip cultural“ (în Turk, 1998, pag. 221 ff), diferenţiate din punct de vedere categorial, dar care se află într-o strânsă legătură cum ar fi miturile sau construcţiile de tip mitic, conceptele-cheie respectiv termenii-cheie formatoare de atitudini, toposuri, citate, proverbe, expresii şi locuţiuni, stereotipuri, scenarii-cheie (modele de acţiune verbală), teme culturale, constante de conţinut şi tematice, neologisme (de ex. „mesteacăn“ în rusă, „cabană la ţară“ în chehă), parametrii.
Suma acestor competenţe translatorice a fost circumscrisă de Heidrun Witte prin formularea mai sus amintită „competenţa-între-culturi“, formulare ce vizează „cunoştinţele interpretului asupra imaginii familiare, străine şi a celei a sinelui aşa cum este aceasta fixată în culturile în discuţie şi în funcţie de relaţile de reciprocitate“ (Witte, 1994, pag. 347)
Raportate la cultura română – în care termenii tradiţionali culturali „codru“, „plai“ „mioritic“ (forma de viaţă a ciobanilor de munte) au un loc aparte – eseurile care tematizează morfologia culturii aparţinând lui Lucian Blaga şi lui Constantin Noica, interpretările din punct de vedere a istoriei religiilor de Mircea Eliade, mai apoi în zilele noastre publicaţiile istorice ale lui Lucian Boia, eseurile de filosofia culturii de Horia Roman Patapievici şi Andrei Pleşu fac parte – datorită informaţiilor de fond relevante pentru traducător - din categoria textelor-cheie.
Este vorba de texte care expun mituri (de ordin etiologic, politic-social şi normativ) relevante pentru cultura română. În parte, acestea au constituit deja obiectul unor traduceri (Blaga, Noica, Boia) fiind catalogate drept cadre de operare însemnate. Imaginea alterităţii ca şi cadru de operare vizează şi diferitele reportage (cele politice pierzându-şi, desigur, curând actualitatea) sau descrieri geografice în limba germană precum cartea lui Hans Bergel România. Portretul unei naţiuni sau cea a lui Keno Verseck România (1998, = coleţia Beck, nr. 868: Ţări).
Transpuneri renumite în limba germană în care procesul de traducere este integrativ în sensul apropierii (Reichert, 1994, pag. 172), înglobării şi topirii străinului şi care reprezintă exemplele de interferare (desigur nu reciprocă, ci linear posibilă datorită distanţei dintre epoci) sunt în cultura de limbă germană traducere bibliei de Luther, traduceri ale operei lui Shakespeare de Wieland şi Schlegel. Limba-ţintă (limba germană) este aici pusă în mişcare, fără a putea fi identificate elemente de origină străină (ebraică, greacă, engleză).
Modele ale traducerii – în care străinul transpare în mod voit, unde urmele amestecului, prin urmare „deschiderea spre străin şi individualitatea sa“ (Reichert 1994, pag. 176) sunt palpabile (o tendinţă a cărei valoare pare că predomină astăzi) sunt în tradiţia culturală germană traducerile „Ossian“ ale lui Herder din culegerea Vocea popoarelor în cântece, traducerile eposurilor homeriene ale lui J. H. Voß, traducerile operei lui Sofocle şi Pindar de Hölderlin şi în sec. XX. traducerea Bibliei - „Transportul limbii ebraice în germană“ de Buber şi Rosenzweig.
Întâlnirile pot fi înlesnite sau îngreunate. În cele ce urmează voi prezenta două secvenţe cu caracter anecdotic purtând totodata amprenta specificităţii culturale: raportarea la realitatea românească ca exemplu pentru transferul greşit de nume proprii. Autorul italian Claudio Magris povesteşte despre întâlnirile cu traducătorii cărţii sale Danubio: „Cand am vorbit despre Iorga, un mare istoric român care a jucat şi în politică un rol însemnat, scriam: ‚Iorga, un Benedetto Croce român‘ “.
Traducătoarea de limbă suedeză, Barbro Anderson, a fost - din perspectiva lui Magris un lucru firesc - de părere: „Renunţ la această propoziţie, pentru că ea nu are valoare informativă. Propoziţia informează doar cititorii italieni despre cine a fost Iorga, cititorilor suedezi însă, pentru care Benedetto Croce nu reprezintă ceva în mod deosebit, informaţia ca informaţie în sine, nu le spune nimic.“ (Magris, Autorul şi traducătorii săi, în „Sprache im technischen Zeitalter“, 1994, caiet 130, pag.159).
Artistul plastic român Dan Perjovschi evocă un alt exemplu nereuşit al întâlnirilor româno-americane: „Primul batalion românesc trimis în Afganistan se numea ,Neagoe Basarab‘ – după un rege [de fapt un domnitor] din istoria României. Americanii nu au înţeles semnificaţia numelui, zadarnic se străduiau ofiţerii într-o engleză abia învăţată. În cele din urmă batalionul a fost rebotezat de americani ‚Red Scorpions‘ (rom. Scorpionii Roşii).“ (Perjovschi, în: Babias, 2005, pag. 72).
Cum stau lucrurile din cealaltă perspectivă mai puţin cercetată, cea a confluenţelor româno-germane? Există spre exemplu dovezi ale autorilor germani care au fost inspiraţi sau au fructificat conştient aceste contacte? Dovezi grăitoare se pot descoperi în primul rând pe tărâmul literaturii de factură pluri-, inter- şi transculturală ale minorităţii germane din România în teme, motive, personaje, multilingvism, relevanţa traducerilor. Funcţionalitatea elementelor româneşti în texte de limbă germană vizează lărgirea orizontului, statutul lor de indicatori ale diferenţelor autentice, ale semnificaţiei problematice, ca factor exotic incitant.
Erwin Wittstock a inclus citate din balada românească despre meşterul Manole în romanul său Bruder, nimm die Brüder mit (rom. Frate, ia-ţi şi fraţii), Georg Scherg se foloseşte pe parcursul întregului său roman Paraskiv, Paraskiv (rom. Paraschiv, Paraschiv) de expresii româneşti traduse, traducătoarea şi autoarea Lotte Berg a scris – precum mai tânărul Christian Maurer – poezii după modelul rimei şi ritmului poeziei populare româneşti. Rolf Bossert întreabă într-o poezie, cum ar putea fi redat cu mijloace adecvate mirosul apetisant la gogoaşei într-un spaţiu străin.
Herta Müller a recurs la inovaţia lexicală Herztier formată din încrucişarea celor două substantive „inimă“ şi „animal“, rezultând „inimal“. În alt loc autoarea se foloseşte de forma sonora identică a substantivelor româneşti „nea“ pentru zăpadă şi „nea“ pentru „unchi“ pentru a crea procese metaforice reductive. De curând ea chiar a făcut un prim exerciţiu de bilingvism redactând secvenţe de texte mai lungi respectiv prima carte în limba română Este sau nu este Ion (Iaşi: Polirom, 2005). Transculturalitatea şi multilingvismul (cu o puternică implicare românească) caracterizează poezia concretă a lui Oskar Pastior. Astfel de texte constituie exemple de originale multilingvistice care – datorită amestecului de limbi - pot fi traduse doar în rezumate aproximative.
În spaţiul geografic şi lingvistic mai îndepărtat al literaturii germane, austriece şi elveţiene de expresie germană există pe lângă descrieri de călătorie - în care apar şi provincii româneşti - alte dovezi ale receptării interculturale. Înainte de toate trebuie spus faptul că există referiri punctuale la români (în Cântecul Nibelungilor, mai apoi la Theodor Fontane, Franz Kafka, Thomas Brussig), puncte de plecare pentru o lectură policulturală oferă romanele şi povestirile dintre care amintim: Clemens Brentano, Die mehreren Wehmüller und ungarischenNationalgesichter (rom. Câţiva Weh müller şi feţele naţionale ungureşti), romane de Julius von Voß, M. Giebel, Die Tochter des Voevoden (rom. Fiica voievodului) şi Das Leben der Zigeuner (rom. Viaţa ţiganilor),
proză literară de Carmen Sylva şi Mite Kremnitz, romanele Der Haiduck (rom. Haiducul) şi Der Pandur (rom. Pandurul) de Bucura Dumbrava, Ilse Langer, Rodica (rom. Rodica), Jo Mihaly, Gesucht Stephan Vărescu. Ein Leben unter Zigeunern (rom. Dispărut.Stephan Vărescu. O viaţa printre ţigani), Hugo Marti Rumänische Mädchen (rom. Fete româneşti), Hans Carossa Rumänisches Tagebuch (rom. Jurnal românesc),Gustav Sack, In Ketten durch Rumänien - Tagebuch (rum. În lanţuri prin România. Jurnal), comedia lirică a lui Hugo von Hofmannsthal Arabella (rom. Arabella), Alfred Muschg Albissers Grund (rom. Pământul lui Albisser),Erwin Wickert Ihr glücklichen Augen (rom. Voi ochi fericiţi). Toate aceste scrieri conţin elemente cu specific national-cultural, prin urmare nume, particularităţi, personaje.
În fine trebuiesc amintiţi autori ca Vintilă Ivănceanu, Carmen Francesca Banciu, Aglaja Veteranyi und Călin Dorian Florescu, care evocă experienţe româneşti nu în limba maternă, ci în limba germană dobândită ca limbă străină după emigrarea din România. Privite din exterior traducerile în româneşte ale descrierilor de călătorie, ale textelor revelatoare de alteritate, dar şi studiile de istoria culturii care reliefează fenomene, raporturi şi personaje autohtone constituie pentru români un factor de reflecţie asupra propiei identităţi.
Pot fi citate aici acele scrieri care prin procesul traducere se întorc la sursa lor de inspiraţie şi anume însemnările de jurnal ale lui Carossa, povestirile lui Giebel şi Marti, istoria exilului literar românesc de Eva Behring sau studii de imagologie cu fragmente din descrierile de călătorie ale lui Klaus Heitmann. Diferenţa (şi rareori similitudinea) între imaginea stăinului şi a familiarului devine verificabilă tocmai prin aceste raportări la sursă.
În procesul de traducere din limba română în limba germană a cărui problematică urmează a fi exemplificată în acest referat cu o traducere din eseul lui Andrei Pleşus au fost implicaţi - în decursul timpului - în jur de 800 de mediatori. Locul de întâlnire între limbi şi culturi a fost camera de studiu, reşedinţa de la ţară, redacţia ziarului, reşedinţa reginei României din Bucureşti şi Sinaia ca sursă de inspiraţie, instituţii de ştiinţă, ministere ale propagandei, edituri, asociaţii şi uniuni, cercuri literare, cefenele şi cofetării, biblioteci, saloane private (cum ar fi cele ale familiilor Flora Fröhlich şi Gerda Ziegler din Sibiu), facultăţi, birourile secretarilor literari, atelierele de lucru.
Mai întâi au existat preocupări comparative care vizau miturile şi limbile şi care au avut ca finalitate traduceri în limba germană. În epoca paşoptistă apoi li s-au alăturat motivaţii de ordin filologic şi în cele din urmă cele de natură estetică. Politica a fost cea care înainte de toate a suscitat interesul din partea germană pentru traduceri: instalarea unei monarchi de sorginte germană în Principatele Române, războaiele de eliberare antiotomane, formarea României Mari, interese geopolitice în anii ’30 şi ’40, apartenenţa la acelaşi sistem cu Republica Democrată Germană, revoluţia română din 1898 printre a cărei personaje simbolice s-au numărat şi scriitorii.
„Traducerii literare îi revine la transferul cultural o importanţă majoră. [...]. Menirea traducătorului este cea de liant; ea devine evidentă într-o epocă marcată de deschiderea şi închiderea graniţelor: literatura tradusă permite accesul la culturi diferite şi totodată deschide ferestre spre spaţii culturale până acum închise: ‚Literatura în traducere reprezintă dorinţa materializată de a comunica.‘“ [propoziţia citată aparţine lui Karl Dedecius, cf.. Peeters,2002, pag. 1 ]. Traducătorul bi- sau multilingvist este un individ cu competenţă şi formaţie transculturală. Mulţi mediatori români şi germani au dovedit mai mult decât competenţă bilinguală şi biculturală.
Fiind cărturar şi traducător Johann Karl Schuller avea cunoştinţe de limbă latină şi engleză. Regina României, Carmen Sylva, a stabilit primele legături cu cultura acestei ţări prin intermediul limbii franceze. Aforsimele redactate de ea în limba franceză au fost distinse cu premiul Botta al Academiei Franceze. În 1871 lua naştere prin străduinţa ei o societate pentru traducerea în limba română a cărţilor pentru copii. 1888 publică la Bucureşti o carte pentru copii în patru limbi (germană, română, franceză, engleză) intitulată Monsiuer Hampelmann. Romanul de succes Islandfischer al scriitorului francez Pierre Loti (oaspetele reginei rezident la Sinaia) a fost între anii 1885 şi 1902 editat în traducerea lui Carmen Sylva în cinci ediţii.
Din perspectiva comparatistă româno-germană există în sec. XX un număr de exemple ale diversităţii lingvistice şi culturale. Bănăţeanul Zoltan Franyó a tradus din greaca veche şi maghiară dar şi (probabil din surse indirecte) într-o duzină de alte limbi. Bucovineanul Joseph Kalmer se lăuda cu traduceri efectuate fără colaboratori din 33 de limbi. Alfred Margul-Sperber, apreciat îndeosebi pentru traducerea liricii populare române, a fost interesat ca traducător şi de cântece de dragoste irlandeze şi indiene, de autori modern francezi şi englezi, de poeţi ruşi, spanioli, greci, evrei. Sperber a fost (1926) – fapt dovedit – primul traducător german al poemului Ödland de T. S. Eliot.
Paul Celan a tradus mai puţin din română, cu precădere din rusă, engleză, franceză, ebraică, italiană. Bănăţeanul stabilit la Frankfurt pe Main, Gerhardt Csejka, probabil cel mai preţuit şi productiv traducător al literaturii române contemporane, traduce ocazional (în parte recurgând la traducerile interlineare) şi poezii din maghiară, sârbo-croată şi rusă. În lectura efectuată cu o atenţie aparte traducătorul de formaţie transculturală, prevenit probabil de ştiinţa culturii, trebuie să ţină cont de fenomene specifice ale textului şi contextului cum ar fi: intertextualitatea, amestecul de genuri literare, metafora şi analogia ca mijloace de cunoaştere şi reprezentare, mituri şi demitizări implicite şi explicite,
ritualuri, fetişul, mentalităţi, raporturi de putere, reprezentaţii, diferenţe, încrengături sociale concrete sau simbolice, fenomene de limbă, formule de adresare, relaţii de rudenie, oralitatea, forme de comunicare nonverbale, gestică şi mimică, reprezentaţii ale sărbătorilor, simultaneitatea nesimultanului, eterogenitate, localizare şi delocalizare, alteritatea, munca, autoritatea, genuri sociale, autenticitatea, călătoria, circulaţia, dichotomii, stereotipizări, exotism, înstrăinare, mijlocitori între culturi (turişti, comercianţi, traducători) multilingvism, netraductibilitate.
Pentru practica traducerii traducătorul va selecta din acest catalog ceea ce corespunde în mod particular modelulul din limbă. Acest catalog releva însă că teoria traducerii este o interdisciplină, un model de îmbinare şi de suprapunere de discipline literare, lingvistice, ale ştiinţei comunicării etc. Într-un manual de traduceri şi translaţie (Snell-Hornby, 1999, pag. 47-137) sunt enumerate următoarele subdiscipline (tributare lingvisticii) de care traducătorul şi teoreticianul ştiinţei traducerii trebuie să ţină cont: fonologia, semantica, sintaxa, pragmatica, lingvistica de text, psiholingvistica, lingvistica contrastivă, stilistica, ştiinţa terminologiei, istoria traducerilor, teoria scopurilor, deconstructia, comunicarea interculturală, hermeneutica, semiotica, psihologia, ştiinţa cunoaşterii, postcolonialismul.
Prin intermediul unor metode ale etnografiei comparate, respectiv ale antropologiei culturale, ştiinţele culturii şi-au însuşit termenul de traducere, folosindu-l ca metaforă, cu o semnificaţie mai largă decât cea de traducere lingvistică. Deja translatologia îmbogăţise în anii 1980 sensul acestui termen cu conotaţii din domeniul ştiinţelor culturii. Studiile din seria Göttinger Beiträge, realizate pe marginea traducerii literare şi a cercetării internaţionale în domeniul traducerilor au fost cele care au prezentat primele cu succes principiul transdisciplinarităţii şi transculturalităţii. Unul din punctele de răscruce în dezvoltarea ştiinţelor sociale şi ale culturii stă sub semnul categoriei traducerii şi se numeşte ”translational turn” (Bachmann-Medick, 2006).
În acest sens lărgit este vorba despre ”trans-punerea” de culturi (respectiv de subdomenii şi detalii semnificative), despre modalităţi de a descrie relaţiile dintre culturi, despre stiluri de viaţă, moduri de gândire, concepţii despre lume, discursuri. O asemenea traducere culturală precum şi lingvistic-filologică nu presupune substituirea - fără pierderi - a originalului, ci explicare, interpretare, contextualizare, comparare.
”Traducerea expandează, transformându-se într-o perspectivă directoare pentru acţionarea într-o lume complexă, pentru orice forme ale contactului intercultural, pentru corelarea interdiscplinară şi o comparatistică perfecţionată din punct de vedere metodic, sub semnul unei noi concepţii despre compararea culturilor” (Bachmann-Medick, 2006, 239). Şi filozoful român Andrei (Gabriel) Pleşu, de ale cărui texte ne vom ocupa pe scurt – după cum am anunţat deja – foloseşte ocazional cuvântul ”traducere” cu sensul figurat, larg, atunci când scrie:
”Traducerea sondajelor noastre instantanee în discursivitate sistematică e o prezumţie şi un artificiu.”(Pleşu, Jurnalul de la Tescani, 1996, 83). ”Die Übersetzung unserer augenblicklichen Sondierungen in diskursive Systeme ist eine Anmaßung und ein Kunstgriff (Pleşu, Wer in der Sonne steht..., 2000, 70).
Să încercăm acum să ilustrăm prin exemplul ales procesul de traducere din limba română în limba germană. Hotărârea (ca şi încercările de până acum) de a-l face pe autorul român Andrei Pleşu (n. 1948) accesibil cititorilor de limbă germană este motivată de prestigiul acestuia în cultura-sursă, de perspectiva transculturală, orientată asupra imaginilor alterităţii şi familiarului din scriitura sa, de deosebita valoare cognitivă şi suspansul estetic al publicaţiilor sale profund analitice şi în acelaşi timp accesibile.
Texte de Pleşu au fost traduse printre altele în franceză, engleză (de către J.B.C. Corot), în suedeză, maghiară, slovacă şi germană. Autorul este profesor de filozofia religiilor, membru al mai multor academii, doctor honoris causa al Universităţilor Freiburg şi Berlin precum şi multiplu laureat al unor instituţii prestigioase din Germania, Franţa, Ungaria, Austria, România. Se numără printre acei autori de o valoare incontestabilă, care a sporit şi mai mult în urma publicaţiilor sale de după 1989.
Interesul faţă de acest autor este determinat şi de biografia sa: Istoricul cultural şi filozoful exilat din capitală în provincie, dizident al dictaturii Ceauşescu, a preluat după revoluţie, în anii 1990-1991, portofoliul Ministerului Culturii, iar între 1997-1999 a fost Ministru de Externe. Pleşu conduce la Bucureşti, în calitate de rector, instituţia înfiinţată de domnia-sa, New Europe College.
Până în prezent au fost publicate în traducere germană printre altele următoarele cărţi (şi articole): Reflexion und Leidenschaft. Elemente einer Ethik des Intervalls. Essay. Traducere din limba română [Minima moralia] de Gudrun Gutt. Wien: Verlag Deuticke im Zsolnay Verlag, 1992. Intellektuelles Leben im Zeichen der Diktatur. (Traducere din limba engleză de Hans-Horst Henschen). În revista: „Merkur. Deutsche Zeitschrift für europäisches Denken“, editată de Karl Heinz Bohrer şi Kurt Scheel, Numărul 564, 1996, 204-215.
Wer in der Sonne steht, wirft Schatten. Un breviar român de gândire politică şi practică. Traducere din limba română [Jurnalul de laTescani] de Mihai Tropa. Cu un cuvânt înainte de Wolf Lepenies. Fotografii de Peter Mercea. Ostfildern vor Stuttgart : Edition Tertium, 2000 (=arcaden). Eliten – Ost und West. Cu o introducere de Wolf Lepenies. Traduse din limba română de Malte Kessler. Berlin – New York: Walter de Gruyter Verlag, 2001. Die Nationalideeund die europäischeIntegration. (Versiune germană de Malte Kessler). În: Nation und Nationalismus in Europa. Kulturelle Konstruktion von Identitäten. Festschrift für Urs Altermatt. Editată de Catherine Bosshart-Pfluger, Joseph Jung şi Franziska Metzger. Frauenfeld, Stuttgart, Wien, Huber Verlag, 2002, 770-781.
Der G’spritzte und die Geopolitik. (Traducere în limba germană de Malte Kessler). În: „Südosteuropa-Mitteilungen.“ Număr special: Europa 2030. O căutare futuristă prin 14 ţări din sud-estul Europei. Editat cu prilejul jubileului de 50 de ani al Societăţii Sud-est-europene. [Articolul a fost recomandat ca bibliografie de specialitate pentru un ciclu de seminarii „Bulgaria und România înaintea aderării la UE 2007“, ţinut de dr. Jürgen Plöhn în semestrul I al anului universitar 2005/2006 la Universitatea ”Martin Luther” din Halle-Wittenberg, la Institutul de Ştiinţe politice].
Die Toleranz und das Intolerable. Krise eines Konzepts [Nu este indicat traducătorul], Basel: Schwabe, 2005. (=Jacob Burkhardt Gespräche auf Castelen) (Alte traduceri intenţionează să realizeze Georg Aescht, care trăieşte la Bonn).
