PREZENTARE ŞTIINŢIFICĂ

1. PREZENTARE ŞTIINŢIFICĂ PREZENTARE ARTISTICĂ CONCLUZII CREAŢII POPULARE SPECIFICE OBICEIULUI TERMINOLOGIA SPECIFICĂ SĂRBĂTORILOR DE PRIMĂVARĂ IMAGINI REPREZENTATIVE Bibliografie Autori

2. P rezentare ştiinţifică Moment de sărbătoare, de bucurie şi festin familial, dar şi al comunităţii, ziua Lăsatului de sec pentru Postul Paştelui continuă să reprezinte şi astăzi in viaţa spirituală a sătenilor, dar şi a multor orăşeni, un important prag simbolic ce se impune a fi trecut într-un context ceremonial, structurat in conformitate cu normele impuse de autoritatea tradiţiei. Duminica Lăsatului de Sec este precedată de una dintre cele mai mari sărbători dedicate morţilor, moşilor şi strămoşilor, numită Moşii de Iarnă sau, după alimentul nelipsit care se împarte în această zi, piftia din carne de porc, Moşii de Piftii. După părerea lui Simeon Florea Marian, această pomenire şi jertfă “constă mai cu seamă întru trimiterea de bucate şi băuturi pe la neamuri şi mai ales copiilor sărmani de sufletul morţilor”. Moşii de Iarnă se numesc şi Moşii de cârnelegi şi in această zi se sacrifică moşilor, adică se dă de pomană morţilor: răcituri sau “frupt alb”(S.Fl. Marian)- brânză, lapte dulce cu togmagi, plăcintă cu brânză-cotoroage, carne de porc. Toate bucatele se trimit în străchini sau talgere şi în ulcele care rămân asemenea de sufletul morţilor celor ce s-au dus bucatele- în Vâlcea se fac parastase, pomeniri si pomelnice; se pomenesc rudele prin căsătorie, naşii, moşii, fraţii de cruce, fraţii de lapte; se dau si colaci şi lumânare-.

3. P rezentare ştiinţifică În această săptămână se consumă mai ales alimente „albe”(ouă, lapte, brânză) împreună cu mâncarea specială preparată din grâu fiert- coliva. Tradiţia creştină- conform căreia coliva a fost pentru prima oară făcută de Sfântul Toader- este infirmată de documentele antichităţii care conţin cuvântul cu sensul de azi, datând din civilizaţia cretană. Cultul creştin- ortodox a preluat acest fel de mâncare din ritualurile pre-creştine şi l-a asociat în primul rând cu tributul adus morţilor. Coliva- amestecul de grâu fiert la care s-a adăugat mai târziu miere sau zahăr şi nuci- era probabil forma arhaică de sacrificiu a unei zeităţi agrare. Obiceiurile legate de primăvară marcau diferitele etape in desfăşurarea vieţii săteşti, legate de sărbătorile mai importanete ale ciclului calendaristic de primăvară. Sfârşitul câşlegilor- Lăsata Secului- era sărbătorită cu mai multe manifestări care marchează pe de-o parte încheierea perioadei căsătoriilor, iar pe de altă parte sosirea primăverii, începutul muncilor de primăvară şi, o dată cu creştinismul, începutul lungii perioade de privaţiuni de asceză, a postului cel mare. Începutul acestei perioade era marcat prin petrecerile de Lăsatul Secului, petreceri cu mâncare şi băutură, cântec şi joc. Poporul le numeşte “Refenele” sau, în unele locuri, “Vergel”.

4. P rezentare ştiinţifică Momentul de vârf al acestei perioade este Ajunul Lăsatului Secului. Tot ceea ce se face în timpul acestei nopţi este din belşug: oamenii dansează mult pentru a face “coşul” să crească, pentru a creşte cânepa, mănâncă şi beau din abundenţă pentru a compensa zilele ascetice ale postului. Familia se reuneşte pentru aceste petreceri: tinerii li se alătură celor in vârstă, copiii părinţilor, nepoţiilor bunicilor. Toţi sărbătoresc în armonie şi îi iartă pe cei cu care s-au certat. Prin termenul”Lăsatul Secului” se înţelege în genere “ziua cea de pe urmă de frupt sau de dulce al Câşlegilor: când se dă intr-un post”- afirmă S.Fl. Marian- “ziua cea de pe urmă a Cârnilegilor sau a Câşlegilor de iarnă, adică ziua nemijlocit înainte de începerea Păresimilor sau a Postului mare, epilogul datinilor şi a credinţelor, dar mai ales a petrecerilor si a veseliei din Câşlegile de iarnă”. În Oltenia petrecerea nocturnă are loc duminica seara, petrcerea fiind familială: cei mici veneau la cei mari, finii la naşi. La masă este obiceiu ca toţi să mănânce un ou fiert, pentru a se spune: “cu un ou se astupă şi cu un ou se destupă gura la Paşti”, dar şi pentru ca postul să pară mai scurt. Între obiceiurile cele mai vechi, răspândite la români, complexe şi îndeplinind un rol important în viaţa colectivităţii tradiţionale, „Strigarea peste sat” ocupă un loc însemnat.

5. P rezentare ştiinţifică Dimitrie Ţichindeal vorbeşte despre aprinderea unor hodăiţe la Lăsatul Secului, arătând că românii „ au luat acest obicei tocmai de la romanii cei de demul, care în februarie în 22 aveau sărbătoarea dumnezeiţii Fornacalia sau Fornicas, adecă cuptoriul zis, care în alte jertve aprindeau grâu cu paie neîmblătite în cinstea dumnezeitii- au luat şi până astăzi îl ţiu, obiceiul că la lăsatul de carne făceau feciorii foc seara şi aprindeau hodăiţe făcute de paie...”. Acesta- urmat de Elena Niculiţă Voronca- se referă şi la o altă sărbătoare romană, „Fornacalia”, de la 22 februarie, închinată zeiţei Fornax. Urme ale cultului zeiţei se pot găsi în practica aprinderii de paie- fie a celor cu care se învelesc “roţile de foc”, fie a unor snopi de paie- precum şi îmbrăcarea cu paie a unor păpuşi închipuind o pereche de îndrăgostiţi. Geneza practicii s-ar putea explica prin asocierea, în cadrul acestui antic obicei agrar, a riturilor ce ţinteau spre determinarea fertilităţii ogoarelor cu acelea privind fecunditatea femeilor în cazul sărbătoririi ”Lupercalia”, unde practicile rituale “aveau ca scop de a obţine fertilitatea pământului şi fecunditatea turmelor şi a femeilor”. Strigatul peste sat, ceremonial nocturn al cetei de feciori în jurul marilor sărbători de înnoire a timpului anual sau sezonal, de judecare publică a celor ce s-au abătut de la normele obştei în anul care se încheie, era o formă a demascării colective, foarte veche în cadrul vieţii tradiţionale săteşti. Ea avea menirea să scape colectivitatea de urmările nefaste pe care le pot avea abaterile de la rânduiala tradiţională. În ordinea social-juridica a satului patriarhal, practicarea ei era un drept al cetei de feciori, dreptul de a aduce judecăţi asupra comportării colective şi de a sancţiona abaterile.

6. P rezentare ştiinţifică Obiceiul se practică în Oltenia la Lăsatul Secului în Transilvania la Anul Nou şi la Paşte (Joimari sau Sâmbăta Paştelui). Nu există deosebiri de esenţă, scopul fiind acelaşi: comunicarea faptelor rele petrecute de-a lungul anului, într-un cadru nocturn şi la o dată calendaristică precizată de tradiţie, pentru ca cei vizaţi să intre în noul an purificaţi şi cu şanse egale de împliniri ca şi ceilalţi membri ai obştei. Formula cu care se încheie strigatul peste sat este valabilă pentru multe zone unde a fost atestat obiceiul: „Cele bune să se-adune, cele rele să se spele”. Se poate vorbi despre existenţa a trei tipuri de “Strigare peste sat”: Strigarea prin care se realizează supravegherea normelor tradiţionale privitoare la căsătorie- se ţine la Lăsatul Secului. Strigarea care urmăreşte demascarea „strigoaielor” care fură laptele ori mana laptelui de la vite, spre împiedicarea acţiunii ori eficienţei acţiunii acestora- are loc la Sfântul Gheorghe. Strigarea care are drept obiect menţinerea unei vieţi sănătoase în sat- privită în general-, conformă normelor etice însuşite de colectivitate- se ţine miercurea sau joia Paştilor. Caracteristic este faptul că obiectul strigării nu este urmărit direct, ci se uzează de arma satirei pentru atingerea obiectului strigării, mergându-se pe calea ocolită a aluzilor.

7. P rezentare ştiinţifică Tinerii, învăluiţi în întuneric, cocoţaţi pe diferite înălţimi(dealuri şi movile înalte, copaci, acoperişuri de case),poartă un dialog, de cele mai multe ori versificat şi împestriţat cu indecenţe şi cuvinte usturătoare la adresa fetelor „bătrâne” sau „stătute”, a feciorilor “tomnatici” care nu au reuşit să se căsătorească, a babelor care se ţin numai de farmece, descântece şi peţitorii, a bătrânilor libidinoşi, a bărbaţilor care îşi lăsau nevestele, a fetelor şi a femeilor leneşe, a beţivilor, a oficialităţilor locale(popa, primarul, jandarmul) care se abăteau de la normele morale, a hoţilor. Judecata şi statistica neîmplinirilor dintr-un an de zile aveau un evident caracter educativ.

8. P rezentare ştiinţifică Când întunericul începe a ascunde contururile peisajului, feciorii şi copiii urcă pe dealuri cu făclii aprinse pentru a face Focurile şi a aprinde roţile de car, învelite cu paie. În jurul focului se adună fete si neveste, bărbaţi şi bătrâni curioşi să afle”ce se mai strigă peste sat”. Nenumărate sunt batjocurile care se rostesc acum in faţa întregii comunităţi, ca într-un adevărat „tribunal sătesc”. Fetele şi nevestele care se fac vinovate de lene sau „fudulie”sunt nominalizate, explicându-se cu lux de amănunte în ce le constă „năravul sau neghiobia”. După opinia specialiştilor, la originea obiceiului s-au aflat trei categorii de factori. Este vorba, mai întâi, de conservarea unei arhaice credinţe de sorginte magică şi, conform acesteia, apropierea primăverii trebuia marcată prin ritualuri simbolice de alungare a frigului şi a spiritelor rele(Focurile). O altă motivaţie a obiceiului se justifică din perspectiva perceptelor religiei creştine care impune pe tot timpul postului Paştelui interdicţii foarte severe, de ordin alimentar şi moral. Derivată din celelalte două motivaţii, cea de a treia îşi are originea în concentrarea activităţilor lucrative, tocmai în răstimpul celor şase săptămâni ale postului. Această perioadă coincide cu declanşarea muncilor de primăvară pe câmp, iar în gospodării femeile încep să ţeasă pânza, covoarele, să brodeze iile şi cămăşile cu care trebuiau sa se innoiască la Paşte.

10. P rezentare artistică Mutându-şi data an de an in zona calendaristică a sezonului agrar, Lăsatul Secului a asimilat numeroase practici specifice renovării sau schimbării timpului, reuşind să alcătuiască un ciclu de sărbători format din două săptămâni. Săptămâna Nebunilor şi Săptămâna Caii lui Sântoader. La mijlocul ciclului se situează noaptea Lăsatului de Sec celebrată ca un adevărat revelion. Ritualul de înnoire a timpului cuprinde, asemănător ciclul sărbătorilor de iarnă, o perioadă de îmbătrânire şi degradare a timpului, evidenţiată prin practici în care apar mascaţi cu elemente orgiastice(Săptămâna Nebunilor) şi o perioadă cu practici de purificare a spaţiului, de recâştigare a armoniei şi echilibrului(Săptămâna Caii lui Sântoader). Lăsatul Secului este o ocazie de sărbătoare a victoriei luminii asupra întunericului. Explozia de bucurie este exprimată prin luminaţii şi aprinderea focurilor mari. În anumite regiuni oamenii fac păpuşi din paie care se ard pe câmp-acest obicei fiind străvechi şi amintind de „reînnoirea timpului”, îndeplinită cu sacrificii umane(incinerare). Asemănător nopţii de Anul Nou, la Priveghiul Lăsatului de Sec se efectuau diferite vrăji şi farmece, mai ales pentru aflarea ursitei şi grăbirea căsătoriei. În seara duminicii Lăsatului de Sec, în multe localităţi se desfăşoară o datină arhaică ce poartă nume diferit de la o zonă etnografică la alta: „Alimări”, „Priveghi”, „Aure maore” sau „Strigarea peste sat”- în Oltenia şi Transilvania „Aolică”-în Pietrari (Vâlcea), „D-aolica mare”-în Buneşti şi în Ocnele Mari(Vâlcea), „Bârdăuşul”(Vâlcea, în Costeşti-Horezu), „Oteteleş”, „Oşteteleu”, „Oteteliş”-în Călimăneşti, în Căzăneşti(Vâlcea), „Alimări”-în Vaideeni(Vâlcea), „Opaiţ” sau „Hopaize”-în Banat, „Urlalie”, „Uralie”, „Olelie”-în Muntenia.

11. P rezentare artistică Pentru a purifica oamenii, vitele şi spaţiul înconjurător pentru a alunga duhurile şi spiritele rele cuibărite de-a lungul anului, obiceiul este însoţit de focuri,iluminaţii[de exemplu Hodăiţe, Alimori( „Alimari”)], fumegaţii şi zgomote. Obiceiul se desfăşoară o singură dată pe an, dar de la zonă la zonă, la diferite date calendaristice: Anul Nou,→ Lăsatul Secului de Paşte,→ Blagoveştenie,→ Joimari,→ Sâmbăta Paştelui,→ Sângiorz,→ Sântoader,→ Lăsatul Secului de Crăciun. Tineretul satului aprindea în noaptea de Lăsatul Secului pe un deal apropiat sau într-un loc mai ridicat, un foc mare în jurul căruia se aduna tot satul pentru a petrece şi a dansa. Acest obicei, numit „Alimori”(roata de Foc), reprezenta un ceremonial nocturn de înnoire a timpului calendaristic la Lăsatul Secului de Paşte, străvechi început de An Nou Agrar. Etimologic, termenul reprezintă latinescul „Ad lemures”, un ceremonial însemnând o roată de car îmbrăcată cu paie, căreia i se dă foc şi se rostogoleşte pe deal în jos. Acest ritual se numeşte, aprinderea hodăiţelor, ceremonial dedicat sufletelor morţilor, fiind în acelaşi timp înţeles şi ca o chemare către tineret de a se căsători. Focurile se aprindeau în ultima duminică a câşlegilor de iarnă, în mijlocul rugului ridicându-se o prăjină înaltă împodobită cu flori şi cu panglici care ardea o dată cu rugul. Jocul în jurul focului dura până la revărsatul zorilor, flăcăii alcătuind torţe pe care le învârteau în aer, realizând adevărate jocuri de artificii. Rugurile transsimbolizau ritul funerar străvechi de tranziţie de lamoarte la viaţă, de la întuneric la lumină, de la iarnă la primăvară.Focul purifică, prin căldura, lumina şi fumul acestuia, spaţiulînconjurător în care s-au cuibărit, de-a lungul iernii forţele malefice.

12. P rezentare artistică Este de presupus că principala funcţie rito-magică a focului a fost ajutorarea Soarelui să depaşească momentul critic al echilibrului perfect între lumină şi întuneric, să se înalţe tot mai sus pe cer. Din superstiţiile, credinţele şi datinele poporului român, referitoare la simbolistica focului, reiese transgresarea unor aspecte ale cultului solar în cultul focului la români. În Vâlcea flăcăii înfăşurau în paie o roată de căruţă sau de plug, se aprindea şi era lăsată să se rostogolească la vale. Obiceiul „opăiţatului” („Alimări”) se întâlneşte în Vaideeni primăvara, la „Lăsatul Secului”, fiind prilejul în care se aprind focuri pe dealuri, iar tinerii, având opaiţe(torţe) confecţionate din coajă de cireş sau de mesteacăn, le aprind şi, învârtindu-le pe deasupra capetelor, strigă peste sat texte satirice la adresa celor care s-au abătut de la normele epice ale obştei. Cu opaiţele aprinse feciorii deseneză în aer figuri luminoase, în special cercuri care simbolizau victoria Soarelui asupra întunericului la echinocţiul de primăvară. Soarele este simbol arhetipal, prezent aproape în toate culturile lumii, fiind considerat izvor al vieţii şi al morţii. El este sursa şi, concomitent, întruchipare a luminii diurne, cu toate valenţele ei spirituale şi psihologice, dar şi foc uranian, dătător de viaţă, purificator, dar şi ucigător prin arşiţa şi seceta pe care le provoacă. Soarele e nemuritor, dar el învie în fiecare dimineaţă şi moare la asfinţit; de aceea, este simbolul resurecţiei, al veşnicei întoarceri a vieţii trecând prin moarte temporară. Dominând bolta cerului, el este un simbol al centrului. Solstiţiile si echinocţiile sunt puse ca puncte de reper în organizarea vieţii comunitare, a desfăşurării riturilor agrare, a fixării sărbatorilor păgâne şi a celor creştine.

13. P rezentare artistică Ca simbol solar complex, roata prezintă două aspecte: roata realizată dintr-un cerc cu o cruce „înscrisă”( crucea fiind în fond tot un simbol solar) şi roata realizată dintr-un cerc cu o cruce „excrisă”( ce depăşeşte prin braţul ei perimetrul cercului). Cercul cu o cruce înscrisă, denumită „roata solară” la toate popoarele indo-europene, este folosit în unele forme de cult solar ce ţin de solstiţii. „În nopţile solstiţiale, roţii de car îmbrăcate în paie şi aprinse se dau de-a dura de pe înălţimi la vale, însoţite de tineret care aleargă chiuind, ţipând şi bătând tălăngi.Roata împraştia scântei pe ogoare, în credinţa „fertilizării” solului. La ceremonia solstiţială participa întregul sat care comenta mersul drept sau sinuos al roţii, interpretându-l ca o fertilizare constantă sau cu intermitenţe a puterii germinatoare a soarelui.”- noteaza R. Vulcănescu( în lucrarea „Mitologie română”). Concluzionând, simbolismul roţii se identifică cu acela al cercului, aflat într-o mişcare de rotaţie, asociindu-se cu soarele , cu dinamica neîntreruptă a vieţii, cu ciclurile naturii, ale istoriei şi vieţii omului, roata devenind un „simbol solar” o dată cu propagarea cultului Soarelui, după cum afirmă şi Gilbert Durant, „Structurile antropologice ale imaginarului.” Sărbătorile şi obiceiurile cu dată mobilă din Oltenia se întind pe o perioadă mai lungă decât ciclul pascal propriu-zis: încep în joia dinainte de Moşii de Iarnă şi se termină în joia din prima săptămână după Rusalii.Acestea se grupează, formând adevărate scenarii rituale, la deschidere, mijlocul şi închiderea ciclului pascal: Lăsatul Secului de Paşti, Paşte şi Rusalii, care antrenează întreaga comunitate reunind familile, reîntorcându-se şi cei plecaţi cu rosturile lor prin lume, pentru că la români întoarcerea spre rădăcini este o dimensiune nobilă.

15. C oncluzii Lăsatul Secului de Paşti este un ceremonial complex de înnvoire a timpului desfăşurat, în raport cu calculul pascal în perioada 1 februarie-8 martie. El păstrează acte rituale specifice unui străvechi început de An Nou, celebrat la echinocţiul de primăvară. După apariţia creştinismului şi fixarea Paştelui în raport cu echinocţiul de primăvară şi faza lunară, importante sărbători şi obiceiuri precreştine au fost împinse cât mai departe de sărbătoarea centrală a calendarului festiv creştin, Paştele: spre solstiţiul de iarnă la Lăsatul Secului de Paşte, şi spre solstiţiul de primăvară, la Rusalii. Din acest motiv, obiceiuri specifice echinocţiului de primăvară, precum aprinderea focurilor rituale şi rostogolirea pe dealuri a roţilor de car îmbrăcate în paie aprinse, ajungeau, în unii ani, să fie practicate în plină iarnă, la intrarea în Postul Mare. Este un obicei foarte vechi, dovadă că în structura lui apar elemente care se regăsesc în cele ale romanilor, după cum găsim şi în afirmaţiile lui B.P.Hasdeu, care spune că practicile care ţineau de acest obicei sunt variate. El afirmă că obiceiul ar fi o rămăşiţă din vechiul cult al morţilor la romani şi are în vedere credinţele şi practicile legate de sărbătoarea „Lemuria” sau „Lemura” pe care romanii o ţineau în zilele de 9, 11 şi 13 mai, pentru a îmblânzi pe lemuri( în crediţa romanilor, lemurii veneau în nopţile celor 3 zile de primăvară şi tulburau odihna urmaşilor lor). Spre a-i alunga romanul-capul familiei-se scula la miezul nopţii, gesticula, făcea zgomote cu talgere de aramă-apărându-se astfel de lemuri-iar apoi arunca în spate, fără să se uite înapoi, boabe de fasole neagră, ţinute în gură, repetând toate acestea de 9 ori.

16. C oncluzii Făcând o legătură între ritul practicat de romani la „Lemuralia” şi unele dintre practicile din cadrul obiceiului „Strigatului peste sat”, ar fi de reţinut dintre componentele celui dintâi gesturile, zgomotele şi aruncarea de obiecte, cu care se încerca alungarea spiritelor strămoşilor. În lucrările studiate, un loc important se acordă roţii de foc, Hasdeu socotind că „Roata de foc de la «Alimori» este un fel de alungare de aceeaşi natură, dar mai energică”, după cum „prin cercul de flăcări împrejurul corpului românul se apără pe sine, iar prin cercul rostogolit la vale prăvăleşte pe duşmanul cel închipuit în care însă recunoaşte pe un moş sau strămoş al său, şi tocmai de aceea face totodată „priveghiu”(lat.”privigilium”) şi aceasta, mai ales într-o zi de sâmbătă, consacrată şi la noi cultului morţilor”.

18. C reaţii populare Bărdăuşul (în Costeşti- Horezu) „ Bărdăuşul” este un obicei popular tradiţional care se practică in seara Lăsatului Secului de Paşti în zona Costeşti-Horezu. El constă dintr-un băţ grosuţ, crestat la unul dintre capete în care se înfig coji de mesteacăn şi cireş uscate care se leagă apoi bine cu sârmă pentru a nu cădea. Înainte de această zi, ţăranii îşi greblează şi îşi curăţă grădinile, făcând grămezi mari de fân şi coceni. Seara, ei dau foc grămezilor de fân, iar copiii şi tinerii aprind bărdăuşele de la aceste focuri, rotesc deasupra capului, prin grădini, strigând unii către alţii: „- Hării mării! Ce-ai cu mării?( alţii le răspund) Hării mării! Ce ţi-i mării? Să se facă covragii cât copacii, Drugile cât puştile! Să se facă dovleţii Să se însoare nătăfleţii! Să se facă legumele Să se mărite fetele!” Focurile înalte împreună cu bărdăuşul care joacă în întuneric, parcă înving forţele răului alungându-le din gospodăriile ţărăneşti pentru a lăsa loc binelui să aducă un an bun, bogat în legume şi cereale.

19. C reaţii populare Aolică ( D-aolică mare) „Aolică” sau „D-aolică mare” este un obicei popular tradiţional care se practică în seara Lăsatului Secului de Paşti în zona Pietrari, dar şi în Buneşti şi în Ocnele Mari. „ - Aolică mare! Ce, ti-e mare! Va sili, va sărăci Cine naiba va sili? Din pământ Din iarbă verde Avem şi noi un băiat( cutare) Ce să-i facem? Ce să-i dregem? Să-i dăm şi lui o fată Anume( cutare) E bună, e bună Că face ciorapi de lână E bun, e bun Că fumează tutun.”

20. C reaţii populare Mătăuz ( „Se dă cu mătăuzu’ ”) „Mătăuz” sau „Se dă cu mătăuzu’ ” este obiceiul popular tradiţional practicat tot în seara Lăsatului Secului de Paşti în zona Bărbăteşti. „- Aolică mare! Ce ţi-e măre, ce ţi-e? M-a silit, m-a sorocit Cine, mare, cine? Fata (lu’ cutare)...” Alimări ( “Opăiţatul”) La Lăsatul Secului se practică în Vaideeni obiceiul “opăiţatului”(“Alimări”), primăvara, ocazie cu care se aprind focuri pe dealuri, iar tinerii având opaiţe( torţe) confecţionate din coajă de cireş sau de mesteacăn, le aprind şi învârtindu-le pe deasupra capetelor, strigă peste sat texte satirice la adresa celor care s-au abătut de la normele etice ale obştei: „- Hoori-moori! Ce ţi-e mori? M-am suit în podul morii Şi-am privit din vârf spre sate Şi-am văs’t multe şi de toate,măăă... S-a sitiriiit! ... Cine s-a sitirit? Băiatul lui( cutare) Cu fata lui (cutare)! Să-mpletim funia de mătasă Şi să i-o ducem acasă...”

22. T erminologia specifică sărbătorilor de primăvară Alimări – „roata de Foc” – aprinderea şi manipularea focurilor; Alimori – idem „Alimări” – ceremonial nocturn de înnoire a timpului calendaristic la Lăsatul Secului de Paşti; Aolică(d’aolică mare) – obicei privind strigatul peste sat de Lăsatul Secului de Paşti; (A)auşa – sunete care trebuiau să gonească duhurile rele; Armindeni – obicei care constă în aşezarea ramurilor verzi la porţile curţilor şi la uşile caselor sau o brazdă cu iarbă verde în care se înfigea o cracă de mesteacăn (de 1 mai sau la Sângiorz); Arieţul – sărbătoare pastorală când proprietarii îşi aleg oile din turmă, primesc brânza care li se cuvine, plătesc ciobanii şi încheie socotelile cu baciul. Se încheie cu o mare petrecere la care participă, cu mâncare şi băutură, toţi proprietarii de oi; Alesul – idem „Arieţul”; Bărdăuş – idem „Alimări”, în Costeşti – Horezu; Baterea alviţei – practică magică de aflare a norocului si a ursitei la Lăsatul Secului de Paşti, sărbătoare care a asimilat un scenariu ritual de înnoire a timpului calendaristic. Tinerii, copii adunaţi in cerc, încercau sa prindă cu gura, fără ajutorul mâinii , alviţa prinsa cu o sfoară de cuiul bătut in grinda centrală a podinei. Cei care reuşeau, muşcau din ea, îşi puneau o dorinţă, crezându-se că vor fi însoţiţi de noroc şi împliniri, iar tinerii se vor căsători.

23. T erminologia specifică sărbătorilor de primăvară Bobii – practică magică de aflare a ursitei în noaptea Lăsatului de Sec de Paşte. Fetele nemăritate aruncă pe rând de la aceeaşi distanţă, 10 bobi(seminţe) într-un cerc magic desenat pe pământ. După numărul bobilor căzuţi în cerc sau în afara cercului se apreciază norocul sau nenorocul în dragoste sau căsătorie. Cârnelegi / Cârnilegi – denumire a perioadei de timp scursă între Crăciun şi Lăsatul Secului de Paşte, slobodă de distracţii şi petreceri, când se mănâncă „de fruct” sau „de dulce”, sinonimă cu „Dulcele Crăciunului”; Câşlegi – idem Cârnelegi / „Cârnilegi”; Ciocnitul ouălelor – sacrificiu al divinităţii primordiale înfrumuseţată prin vopsire şi încondeiere, simbol al jertfei Domnului Iisus, permisă şi aşteptată de credincioşi după slujba de Înviere a Mântuitorului în noaptea Paştilor până la Înălţare; Cucii şi legarea grânelor – ceremonial de fertilizare şi purificare a spaţiului şi a timpului în prima zi după Lăsatul Secului de Paşte prin practica magică a Bătutului Ritual împlinit de feciorii şi bărbaţii tineri mascaţi în ciudate reprezentări zoomorfe, numite cuci; este o datină de primăvară cu valenţe purificatoare; Dochia – 1. divinitate agrară şi maternă la vârsta senectuţii care moare şi renaşte simbolic la 9 martie → Anul Nou Agrar şi echinocţiul de primăvară în calendarul Iulian(stil vechi); 2.denumire populară a lunii martie; Focul Învierii – obiceiul aprinderii unui foc de incinerare simbolică a morţilor în cimitirul satului în noaptea de Paşte;

24. T erminologia specifică sărbătorilor de primăvară Focul Viu – foc ritual aprins de feciori necăsătoriţi şi „neprihăniţi” în ajunul sau în ziua de Sângiorz, străvechi început de An Pastoral, prin frecarea lemnelor uscate pentru a purifica, prin căldura, lumina şi fumul acestuia, spaţiul înconjurător în care s-au cuibărit, de-a lungul iernii, forţele malefice; Focurile de Alexii – purificare rituală a spaţiului înconjurător şi sprijinirea Soarelui să depăşească momentul critic al echinocţiului de primăvară în ziua de Alexii; Focurile de Joimari – ruguri funerare aprinse în Joia Mare din Săptămâna Patimilor pentru fiecare mort în parte sau pentru toţi morţii laolaltă, replică păgână la înhumarea simbolică din Vinerea Mare. Focurile de Măcinici – incinerarea simbolică a spiritului iernii şi renaşterea spiritului verii în dimineaţa zilei de Mucenici (9 martie), echinocţiul de primăvară şi început de An Agrar; Principala funcţie rito – magică a F. de M. a fost ajutorarea Soarelui să depăşească momentul critic al echilibrului perfect între lumină şi întuneric, să se înalţe tot mai sus pe cer;

25. T erminologia specifică sărbătorilor de primăvară Hodăiţele – 1.făclii aprinse pentru purificarea spaţiului şi ajutorarea Soarelui să urce pe bolta cerului în noaptea Lăsatului de Sec pentru Paşte. Sunt confecţionate dintr-un lemn verde, crăpat la capăt, unde se înfundă răşină de brad şi înfăşurat cu paie sau câlţi de cânepă. În timp ce făcliile luminează întunericul nopţii, feciorii execută „Strigătul peste sat”; 2.roţi de car înfăşurate în paie, aprinse şi rostogolite pe dealuri în seara Lăsatului de Sec de Paşte pentru a purifica spaţiul şi a ajuta Soarele să depăşească punctul critic al echinocţiului de primăvară şi să urce spre solstiţiul de vară, sinonime cu Văpăi; 3.sărbătoare nocturnă de înnoire a timpului la Lăsatul Secului de Paşte; ele includ perioada Cârnelegilor; Hodaize – idem „Hodăiţe”; Hopaize – idem „Hodăiţe”; Hodanţe – idem „Hodăiţe”; Joimari ↔Joimăriţa – zeiţă a morţii din Panteonul autohton care supraveghează Focurile de Joimari, legată de cultul moşilor si strămoşilor; descoperă şi pedepseşte fetele si femeile leneşe; Inăcritul Borşului – acte de purificare a corpului în perioada Săptămânii Cailor lui Sântoader

26. T erminologia specifică sărbătorilor de primăvară Lăsatul Secului de Paşte – ceremonial complex de înnvoire a timpului desfăşurat, în raport de calculul pascal, în perioada 1 februarie – 8 martie. Momentul culminant ale acestei perioade, al acestei sărbători nocturne era sacrificiul încinerarea divinităţii seyoniere simbolizată de o prăjina împodobită cu panglici şi haine vechi; purificare cu ajutorul focurilor rituale; La Zăpestit – idem „Lăsatul Secului de Paste”, „Zăpostitul”; Lăzărelul – dans ritual executat de copii în sâmbăta lui Lazăr sau Sâmbăta Floriilor; Legarea grânelor – vrăji şi descântece la Lăsatul Secului de Paşte pentru îmbunarea păsărilor de pădure care aduceau pagube holdelor în perioada împârguirii şi coacerii grâului; Miezul păresimilor / Miezul păresimii – sărbătoare cu dată mobilă, într-o zi de Miercuri, la mijlocul Postului Mare; Moşi – spirite ale morţilor care îşi vizitează rudele în ziua de 9 martie; Moşii de iarnă – sâmbăta care precede Lăsatul Secului de Brânza sau Lăsatul Secului de Carne dedicata morţilor, moşilor si strămoşilor. Se împart alimente si vase umplute cu mâncare gătita sau cu apa; Moşii de piftii – sâmbăta care precede Lăsatul Secului de Brânză când se împart pentru spiritele morţilor piftii din porcul sacrificat la Ignat; sinonimă cu Moşii de Iarnă;

27. T erminologia specifică sărbătorilor de primăvară Opaiţ – sărbătoare nocturnă de renovare a timpului la Lăsatul Secului de Paşte care a asimilat un scenariu ritual de An Nou, celebrat primăvara; nume primit de la un străvechi instrument de iluminat; obiceiul „Opăiţatului”; Paştele – scenariu ritual de înnoire anuală a Lumii deschis de Duminica Floriilor, închis de Duminica Tomii şi intersectat de noaptea Învierii Mântuitorului Iisus; Păresimi – perioada de după Cârnelegi, de şapte săptămâni, cu interdicţii alimentare, lipsită de petreceri şi distracţii, care precede sărbătoarea centrală a calendarului creştin, sinonim cu Postul Mare; Postul Mare – idem Păresimi; Postul negru – suprimare totală a alimentaţiei timp de 7 zile, câte o zi din 7 săptămâni succesive, pentru dovedirea şi pedepsirea răufăcătorilor; Refenea – petrecere a tinerilor în seara şi noaptea Lăsatului de Sec de Paşte care încheie distracţiile pentru perioada Postului de Paşte; Oleteleş / Oeteliş / Oşteteleu – idem „Alimori” / Alimări; Săptămâna Nebunilor ↔ Săptămâna Caii lui Sântoader – ciclu de 8 zile dedicat Cailor lui Sântoader care purifică timpul şi spaţiul după Lăsatul Secului de Paşte. Împreună cu Săptămâna Nebunilor, S.C. lui S. forma un scenariu ritual de înnoire simbolică a timpului într-un străvechi calendar cu început de an celebrat primăvara. S.N. era timpul îngăduit de tradiţie pentru nunta celor care nu au reuşit să se căsătorească în perioada Cârnelegilor;

28. T erminologia specifică sărbătorilor de primăvară Sângiorz – zeu al vegetaţiei, prolector al cailor, vitelor cu lapte şi al holdelor semănate, identificat în Panteonul românesc cu Cavalerul Trac, peste care creştinismul a suprapus pe Marele Mucenic Gheorghe; divinitate ce purifică spaţiul de forţe malefice; Spolocania / Spălăcania – prima zi după Lăsatul Secului când „se spală” oamenii cu băutură la cârciuma din sat de „dulcele” dinainte de post; ziua dedicată spălării cu leşie a vaselor în care s-a gătit „de dulce”; Sâmbăta Paştilor / Sâmbăta Floriilor / Sâmbăta lui Lazăr – aparţine moşilor şi strămoşilor şi se numeşte, în preajma marilor sărbători calendaristice, Moşi sau Sâmbăta morţilor. Acestora li se dau pomeni, li de împodobesc mormintele şi crucile cu ramuri de salcie; Strigatul peste sat – vezi lucrarea; Vergelul – idem Refeneaua; Vinerea Patimilor – ultima vineri din Postul Paştelui – post negru; Vinerea Sântoaderului – ziua de vineri după Lăsatul Secului de Paşte dedicată unuia dintre Caii lui Sântoader

30. I magini reprezentative

31. Bibliografie • Alexandrescu I.I., „Folclor din Zmeurat şi din alte vetre vâlcene” , Ed. „Cultura” , Piteşti; • Hans Biedermann, „Dicţionar de simboluri” (vol. II), Ed. „Seaculum I.O.”, Buc., 2002; • Cantemir Traian, „Folclor literar vâlcean”, Rm. Vâlcea, 197 ; • Chevalier Jean „Dicţionar de simboluri”, (vol. I-III)  • Gheerbrant Alian, Ed. „Artemis”, Buc., 1994; • Ciauşanu G.F. „Culegere de folclor din Jud.Vâlcea şi • Fira G. împrejurimi”, Buc.1938. • Popescu C.M. • Cireşanu G.F., „Superstiţiile poporului român în asemănare cu ale • altor popoare vechi Ed. „Saeculum I.O.”, Buc., 2001, Colecţia „Mythas” • Codin –Rădulescu C. „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi • Mihalache D., unele tradiţii legate de ele”,Ed.”Sorec”,Buc.1909 • Coşbuc G. „Elementele literaturii populare”, Ed.”Dacia”1986. • Fira G. • Densusianu Ar., „Din mitologia română”, cap.5, în „Revista critică • literară”,an II, Iaşi 189 • Durand Gilbert, „Structurile antropologice ale imaginarului”, • Cambridge University Press. • Evseev Ivan, „ Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale”,Ed. • „Amarcard”,Timişoara,2001,Ed a II-a. • Evseev Ivan, „Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale”, • Ed. „Amarcard”, Timişoara 1999. • Ferber Michael, „Dicţionar de simboluri literare”, Ed. „Cartier. • Cambridge University Press”. • „Folclor literar”, Univ. Timişoara. Facultatea de Filologie, Timişoara, • 1967.

32. Bibliografie • Ghinoiu Ion, „Lumea de aici, lumea de dincolo: Ipostaze româneşti ale nemuririi”, Ed.„Fundaţiei Culturale Române”, Buc., 1999 ; • Ghinoiu Ion, „Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar”, Ed.„Fundaţiei • Culturale Române”,Buc.1997. • Ghinoiu Ion, „Sărbători si obiceiuri romaneşti”, Ed. „Elio”, Buc., 2003; • Ghinoiu Ion, „Vârstele timpului”, Ed. „Meridiane”, Buc., 19 ; • Hasdeu B.P., „Etymologicum Magnum Romaniae.Dicţionarul limbii • istorice şi poporane a românilor”,vol.I-II,Ed. „Minerva” • Buc.1972-1974. • Institutul de Etnografie „Sărbători şi obiceiuri”, vol. I Oltenia, • şi Folclor”C.Brăiloiu” Ed. Enciclopedică, Buc., 2001; • Simion Florea Marin, „Sărbătorile la români”.Studiu etnografic,vol. I-II, • „Cârnilegile”,”Păresimile”,Ed.”Grai şi Suflet”, • Cultura Naţională,colecţia”Cuminţenia Pământului • „,Buc.2001. • Olinescu Marcel, „Mitologie românească”, Ed. „100+1 Grai”, Buc., 2004; • Olteanu Antoaneta, „Calendarele poporului român”, Ed. „Paideia”, Buc., • 2001,Colecţia Cărţilor de referinţă”. • Pamfile Tudor, „Sărbătorile la români”, Studiu etnografic Ed. „Seaculum • I.O.”,Colecţia „Mythas”,Buc 1997 • Pop Mihai, „ Obiceiuri tradiţionale româneşti”, Institutul de Cercetări • etnologice şi dialectologice, Buc.1976. • Dr. Stoica Georgeta • Secoşan Elena „Arta populară din Vâlcea”, Vâlcea,19 ; • Vlăduţin Ion • Petrescu Paul, • Taloş Ion, „Gândirea magico-religioasă la români. Dicţionar”, • Ed.Enciclopedică, Buc.2001. • Ţichindeal Dimitrie, „ Sfaturile a înţelegerii cei sănătoase”, Buda, 1802; • Voronca- Niculiţă Elena, „Datinile şi credinţele poporului român”, Ed. • „Seaculum I.O”, Buc.1998, Colecţia „Mythos”, • vol I-II. • Voronca - Niculiţă Elena, „Studii în folclor”, vol. I, Buc.,1908; • Vulcănescu Romulus, „ Mitologie română”, Ed. „Academia”,1987.

33. Autori • Conţinut ştiinţific / Coordonator • Prof. drd. Geanina Avram – C.N. “Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea • Montaj • Dragoş Dinulescu • Vlad Duţă • Alexandru Lăcătuşu • Colegiul Naţional “Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea